REFLECȚII SPORTIVE -VÂRSTA ȘI PERFORMANȚELE

Baza sportului modern o constituie aceste categorii de vârstă datorită faptului ca marii campioni sunt foarte tineri, dar si pentru că pregătirea la alte sporturi începe la vârstă timpurie.

O serie de sporturi sau probe nu includ in practicarea lor cerinţe ridicate la capitolul rezistenţei generale. Aici se manifestă uneori o înţelegere greşită a problemei, respectiv tendinţa de a se exclude eforturile de rezistenţă din antrenamente. Acest lucru are repercusiuni negative pe mai multe planuri, căci se reduce baza pregătirii fizice multilaterale, indispensabilă tânărului ca om multilateral dezvoltat si ca performer.

Foarte puţini copii si juniori din grupele cu care s-a lucrat unilateral ating vârsta maturităţii sportive, lipsa lor de pregătire multilaterală spunându-si, in cele din urmă cuvântul.

Alte sporturi solicită o rezistentă asociată cu alte calităţi ca: viteza, forţa, îndemânare. Aici, tot secretul rezidă in păstrarea proporţiei in pregătire. La unele jocuri, cum este fotbalul, există tendinţa de a se neglija net pregătirea de rezistenţă, in favoarea tehnicii, ajungându-se de obicei la seniorat, ca jucătorii să fie incapabili să facă fată cerinţelor unui joc modern de 90 de minute.

Sporturile care solicită in mare măsură capacitatea de rezistentă fie in antrenamente, fie in competiţii ridică probleme speciale metodei de pregătire.

In acest sens este necesar să se ştie

a) când începe pregătirea de rezistentă specială;

b) ce încărcături (volum intensitate) si ce metode pot fi aplicate;

c) care trebuie să fie raportul corect intre pregătirea de rezistentă si celelalte componente ale pregătirii. La primul aspect s-au conturat unele răspunsuri bazate pe observaţii teoretice, luându-se, de obicei, in considerare diferite interpretări ale indicilor fiziologici in special VO₂ max. Facem o paranteză pentru a sublinia necesitatea examinării problemei in multitudinea aspectelor sale, altfel riscăm obţinerea unor răspunsuri greşite. De exemplu, la vârsta de 12-14 ani fetele sportive au in general  VO₂ max. de cca. 2242 ml/min, in comparaţie cu 2480 la 16-17 ani dar pe kg corp; deci, la unul din factorii de referinţă, considerat de bază in dezvoltarea rezistentei, raportul este net in favoarea grupei mai mici - 43,8 ml O₂/kg/corp la grupa mică fată de 41.0 ml O₂/kg/corp la grupa mare. Acest lucru se datorează faptului că greutatea corporală este mai scăzută la vârsta junioratului, având tendinţa firească de a se stabiliza pe măsură ce se depăşeşte vârsta pubertăţii. Mulţi antrenori au sesizat empiric acest aspect, au forţat pregătirea sau au obţinut rezultate bune cu copii sau juniorii de categoria a III-a, rezultate neconfirmate ulterior. Aceasta deoarece nu s-a ţinut seama de tendinţa dezvoltării in perspectivă sau de gradul pe care l-au atins alţi factori fundamentali ai rezistentei, de exemplu, dezvoltarea aparatului locomotor, a sistemului de comandă sau factorul psihic.

Pe de altă parte, la această vârstă, prin lucru neraţional se poate produce cu uşurinţă alterarea unor structuri.

In general, practica recomandă ca moment prielnic pentru practicarea sportului de performantă vârsta de 15,5-17,5 - băieţi si 13,5-15,5 ani fete. A nu se confunda insă posibilitatea începerii pregătirii speciale cu forţarea performantei in probele specifice.

S-a constatat, de asemenea, si tendinţa de a cobora mult această vârstă, aşa zisa specializare timpurie ce includea in faza iniţială copii de 6-7 ani care la 12-13 ani intrau in plin proces de pregătire.

O altă problemă care se impune a fi elucidată este aceea a metodei si încărcăturii folosite in pregătirea începătorilor si juniorilor.

Premisa de la care se porneşte o constituie cunoaşterea caracteristicilor de bază ale aplicării unui excitant care, pentru a produce transformări esenţiale in organism, cum sunt cele solicitate de sportul de mare performantă, trebuie sa aibă in permanentă un caracter stimulativ. De exemplu, dacă un junior de 12 ani a alergat 3’ pe 1000 m, să zicem cu un antrenament de intensitate 5* 400 in 70 secunde, legat cu 200 m alergare uşoară, pentru a obţine aceeaşi performantă peste un an trebuie sa efectueze un antrenament mult mai tare, fie crescând volumul, fie intensitatea.

Aceasta deoarece s-a produs adaptarea la stimul, efortul de anul trecut devenind excitant indiferent. Presupunând că tânărul atinge valoarea maximă la 22-23 anii, deci după 10-11 ani pentru obţinerea marii performante sunt necesare antrenamente la parametrii incredibili, practic irealizabili uneori.

Şirul exemplelor marilor campioni de juniori ce au atins performante timpurii printr-un antrenament deosebit si care ulterior s-au pierdut este extrem de mare. Spre exemplu unul din recordmanii Europei la juniori mici, cu o performantă de 8.23,9 pe 3000 m care a început pregătirea la 12 ani atingea la 16 ani cifre de antrenament extrem de mari, 640-650 km volum lucru lunar, alergări continue de pană la 40 km sau interval de 25*400 m in 75 secunde. Rezultatul ? acest atlet nu a mai apărut ulterior in elita alergătorilor seniori.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre multiplul campion si recordman, Sebastian Coe; care a început tot de la 12 ani dar a făcut doar un antrenament special săptămânal la această vârstă, iar la 20 de ani n-a depăşit 100 km săptămânal (ca volum ), executând un antrenament zilnic de 2 ore cu accent pe calitate si multilaterale.

De altfel, si alţi mari campioni ai lumii, cum au fost Keino sau Gamoudi, nu a depăşit 10 antrenamente săptămânal si un volum de cca. 700 km lunar, alergând maximum intr-un antrenament fie 30 km sau 15* 400 m in 63 sec. si  aceasta la vârsta consacrării.

La rândul său,  Juantorena in 1976, raporta in 9 luni 191 antrenamente si concursuri. Aşadar, este greu de presupus şi de altfel practica a infirmat justeţea liniilor metodice ale unor federaţii care recomandă pentru alergătorii de 1500 m juniori volume de peste 4200 ml anual si un număr de cca. 400 antrenamente - ca la seniorat să se poată obţine rezultatele scontate. Astfel, atletele junioare, raportează 400-500 antrenamente anual, zeci de starturi, volume de cca. 20 km săptămânal, atingând 15-16 km de alergare continuă intr-un antrenament sau repetări pe intervale extrem de tari, cu puţine şanse la vârsta deplinei maturizări—25-27 ani – să mai poată depune eforturi stimulative.

In concluzie, răspunsul corect la ce-a de-a doua întrebare, adică ce volum si ce intensitate trebuie aplicate in cazul juniorului, presupune câteva calcule elementare, dar esenţiale pentru evoluţia ulterioară. Astfel, din vârsta considerată optimă la care ne planificam marile performante(să zicem 25 ani) scădem vârsta actuală a tânărului(de exemplu 15 ani). In funcţie de efortul cu care a obţinut performanta actuală, planificăm eforturile ulterioare, astfel ca in următorii 10 ani să poată fi încadrate in cifre logice.

In privinţa metodei de pregătire s-au purtat mulţi ani discuţii intre adepţii antrenamentului cu intervale si cei ai lucrului continuu. Astăzi, lucrurile sunt oarecum lămurite. Astfel, se recomandă metoda combinată in care se pune accent pe prima fază a pregătirii, pe antrenamente continue, in diferite variante, dar executate lejer, putându-se introduce apoi, pe fondul unei bune acumulări, antrenamente mai dure sau cu intervale.

O altă problemă pe care trebuie să o rezolve corect metodica pregătirii la aceasta vârstă este aceea a raportului corect intre rezistentă si celelalte componente ale pregătirii, impuse fie de practicarea directă a probei fie de pregătirea fizică generală. Se poate observa, de exemplu, că cele mai multe cazuri de plafonare, forţări etc. au apărut in sporturile de rezistentă care permit depunerea unui efort unilateral intens si pe toată durata anului. Tipic pentru acest gen este alergarea de durată in atletism. Practic, orice tânăr venit la stadion ştie să alerge, suportă încărcături relativ mari si poate alerga zilnic si de două ori pe zi tot timpul anului.

Cu totul altfel se prezintă situaţia in alte sporturi. De exemplu, tânărul venit la înot are nevoie, in afară de rezistentă, de multe şedinţe pentru însuşirea tehnicii, dezvoltarea supleţei si a forţei, lucrul pentru braţe si picioare.  Canotorul, de asemenea, trebuie să fie pregătit din punct de vedere tehnic, sub aspectul forţei si vitezei. Pe de altă parte, antrenorul ştie că e nevoie de o anumită perioadă până la atingerea indicilor antropometrici ideali.

Nu sunt excluse nici aici, desigur, probabilităţile de forţare, dar, aşa cum am amintit, ele sunt mai reduse.

In cadrul multilateralităţii este necesar sa se pună un accent deosebit pe calităţile cerute de proba de concurs.

De exemplu, semifondistul trebuie să insiste mai mult pe pregătirea fizică si rezistenta in regim de viteză, ţinând seama de faptul ca viteza are mari şanse de perfecţionare la o vârstă mai fragedă. De asemenea, el trebuie să-si menţină supleţea ca factor indispensabil al unei bune pregătiri.

                                                                                                                 Prof. Tulea Daniel