ELEMENT DE GIMNASTICĂ ACROBATICĂ- DE FORȚĂ ȘI ECHILIBRU

                                            

                                              STÂND PE CAP DIN GHEMUIT

Descriere tehnică: stând: trecere în sprijin ghemuit, cu mâinile depărtate la lăţimea umerilor, urmată de aşezarea capului cu fruntea pe sol, formând cu palmele un triunghi echilateral. Printr-o uşoară împingere cu picioarele, corpul se răstoarnă, trecând în sprijin pe mâini şi pe cap, cu bazinul deasupra poligonului de susţinere. Urmează întinderea lentă a picioarelor spre verticală, fixând poziţia corpului, cu greutatea egal repartizată pe mâini şi pe cap(Fig. 1)

Revenirea se poate efectua prin coborârea picioarelor îndoite sau întinse, urmată de revenirea în stând, sau prin rostogolire înainte, care se realizează prin tragerea bărbiei în piept, concomitent cu gruparea corpului şi rularea pe spate în ghemuit.

                                                            

                                                                               FIG. 1

Metodica învăţării

Seria I:

- sprijin ghemuit: aşezarea mâinilor şi capului pe sol şi revenire;

- sprijin ghemuit: aşezarea mâinilor şi capului pe sol şi prin uşoară săltare, desprinderea picioarelor de pe sol, cu menţinerea echilibrului cu picioarele îndoite; revenire (la început cu ajutor);

- acelaşi exerciţiu, dar cu întinderea alternativă a picioarelor spre verticală şi revenire;

sprijin ghemuit cu spatele la scara fixă sau perete: urcarea alternativă a picioarelor, până ce corpul ajunge la verticală şi revenire.

Seria a II-a:

- sprijin ghemuit: stând pe cap cu sprijinirea spatelui şi a picioarelor la scara fixă sau perete;

- stând pe cap cu ajutor şi fără;

- introducerea elementului în combinaţii simple.

Ajutorul se acordă din lateral, cu o mână la nivelul bazinului, iar cealaltă la gleznă. Se ajută la ridicarea picioarelor şi fixarea poziţiei corpului la verticală.

Greşeli de execuţie: mâinile prea apropiate sau depărtate sau nerealizarea triunghiului de susţinere; aşezarea capului pe creştet, bărbia în piept; repartizarea inegală a greutăţii corpului pe mâini şi pe cap; corpul rămâne îndoit din articulaţiile coxo-femurale; elan prea mic sau prea mare, ceea ce face dificilă stabilirea echilibrului.

                                                                                         Prof. Tulea Daniel

ELEMENT DE GIMNASTICĂ ACROBATICĂ- DE ECHILIBRU.

                                                                     

                                                    Cumpăna înainte pe un picior

Descriere tehnică: este o poziţie cu caracter de echilibru, în care executantul se găseşte în sprijin pe un picior, cu trunchiul la orizontală (sau mai sus) în plan sagital, cu braţele în diferite poziţii. Mişcarea începe prin ridicarea unui picior înapoi, întins din toate articulaţiile, concomitent cu extensia spatelui şi ridicarea braţelor lateral (sau alte poziţii), capul în extensie. În momentul în care piciorul se ridică, trunchiul coboară înainte, păstrând extensia, oprindu-se deasupra orizontalei. Piciorul dinapoi, trebuie să treacă peste orizontală. Se menţine poziţia aproximativ 3", în care linia şoldurilor şi umerilor rămâne paralelă cu solul, piciorul de bază rămâne pe toată talpa (fig. 5).

       

                                   

                                                                                      Fig. 5

Metodica învăţării:

Seria I:

- stând: încordarea musculaturii pentru a realiza extensia generală şi ridicarea piciorului înapoi-sus;

- stând cu faţa la scara fixă, cu trunchiul aplecat, apucat la nivelul şoldului: balansări alternative de picioare, cu corpul extins;

- aceeaşi poziţie: balansări alternative cu oprirea piciorului sus;

stând cu spatele la scara fixă, mâinile sprijinite pe sol: ridicarea piciorului cât mai sus, sprijinit pe şipcă şi ridicări în cumpănă.

Seria a II-a:

- cumpănă cu sprijinirea piciorului la scara fixă, desprinderea piciorului de pe scară, menţinere şi revenire;

- cumpănă cu întindere pasivă, cu ajutorul partenerului;

- cumpănă cu ajutor;

- cumpănă pe piciorul mai puţin îndemânatic;

- introducerea elementului în combinaţii simple.

Ajutorul se acordă din lateral, cu o mână la genunchiul piciorului ridicat, iar cu cealaltă la piept, fixând executantul în poziţia corectă.

Greşeli de execuţie: rotunjirea spatelui, lipsa extensiei; capul nu se menţine în extensie; coborârea trunchiului sub orizontală; piciorul liber nu se menţine deasupra orizontalei; ridicare pe vârful piciorului de sprijin şi pierderea echilibrului; linia umerilor şi a şoldurilor nu este paralelă cu solul.

                                                                                                      Prof. Tulea Daniel

ORIENTĂRI METODOLOGICE ÎN SPORT-MODELAREA

MODELAREA-NUANȚE ÎN  PREGĂTIREA SUBIECȚILOR

    

Cuvinte cheie: „Antrenament„ „Model” ”Pedagogie” 

Antrenamentul sportiv constituie garanția complementarității logice, psihologice si pedagogice, asupra structurii predarii tehnice si a dezvoltarii motrice, care iau in consideratie atât specificitatea proceselor psihice implicate cât si continutul lectiilor de pregatire care trebuie invatat.

Invatarea, se realizează în procesul de antrenament si se regaseste între scopurile, metodele si mijloacele predarii, cu cerinta respectarii implicațiilor logice ale fiecarei discipline sportive.

Din analiza sumara a acestor enunturi desprindem, pentru început, trei constatări:

Prima: exista mai multe sensuri ale verbului a preda; daca in primele trei enunturi, cel care invata este obiectul direct al actiunii, in celelalte trei obiectul direct al actiunii il constituie elementele de continut cum sunt cunostintele, conceptele, operatiile, interpretarile, etc..

A doua: se contureaza cel putin doua implicatii logice, anume ca primele solicitari vizeaza producerea unor rezultate (deci invatare-produs) prin actul de instruire, sau, in sens larg, predare-invatare a unor comportamente deschise/observabile si masurabile.

A treia: activitatea de predare depaseste cadrul restrictiv al interactiunii directe a antrenorului cu sportivii incluzând si seria de actiuni sau operatii destinate pregatirii si organizarii lectiei de antrenament.

Desigur ca din toate aceste constatări exista relații de interdependenta, iar dialectica celor trei concepte - predare, invatare si evaluare -, este una naturala si necesara.

Predarea ne apare in desfasurarea procesului de antrenament, ca un lant de interactiuni intre antrenor si sportiv, ca un proces de transmitere de la primul, a unui bogat continut de cunostinte tehnice, motrice, psihice si intelectuale, din care sportivul iese cu un câstig in performanta, cu o experienta personala si sociala certa.

Din acest punct de vedere predarea capata statutul unei “activitati de initiere” a sportivului in universul mondial al fiecarei discipline sportive, iar prin lectiile de antrenament sportiv, antrenorul fundamenteaza teoretic si optimizeaza practic performanta, modelând viitorul campion.

Modelul avansat ca punct de plecare pentru o teorie sintetic-generatoare a predarii ia in discutie sintagma predare-invatare-evaluare ca sistem a carui operativitate specifica este dependenta, intre altele, de interactiunea elementelor, pasilor si efectelor posibile la nivelul urmatoarelor structuri complexe: cerintele procesului de instruire, obiectivele educationale, conditiile restrictive ale profesionalizarii, alternativele organizatorice, selectia si implementarea continuturilor, evaluarea rezultatelor si ciclul de modificare sau reiterare a efectelor acestor elemente asupra personalitatii sportivilor.

Studiul variabilelor implicate in activitatea de predare, ca sistem operational profesionalizat al antrenorului , precum si al conditiilor optime in care acestea pot capata eficienta, trebuie sa se intemeieze atât pe elemente descriptiv-explicative (cum sa se comporte antrenorul in interactiunea lui cu sportivul) , cât si pe elemente prescriptiv-normative (cum poate fi invatarea mai bine indusa si realizata).

Acesta este si unul dintre motivele pentru care orice teorie a predarii are, intre anumite limite, si un caracter ipotetic, poate fi descrisa partial in termeni comportamentali, dar nu poate fi impusa ca standard. Arta predarii in antrenamentul sportiv nu se opune stiintei sistematicii predarii, ci o completeaza, ii da deschidere si semnificatie axiologica. In acest sens, se poate spune ca o teorie a predarii va fi asimilata de antrenori ca practicieni, in masura in care :

-i se va contura un corp de elemente cu stabilitate structurala si functionala;

-i se va asigura o fundamentare interdisciplinara (logica, epistemologica, praxiologica, psihologica, pedagogica);

-va oferi antrenorilor date relevante cu privire la efectele ei posibile;

-va contribui prin strategii alternative la o  dezvoltare armonioasa a personalitatii;

-va permite o crestere a capacitatii de autocontrol si autoreglare practica a antrenorului asupra mecanismelor de dirijare a invatarii;

-va permite o dimensionare adecvata, reala si consistenta a activitatilor didactice cu particularitatiile individuale si de vârsta ale subiectiilor implicati;

-va oferi antrenorilor o mai mare putere de stapânire si prelucrare a continutului, de pozitivare a influentelor si consecintelor asupra predarii, invatarii, evaluarii si aplicarii cunostintelor.

In afara preocuparilor de modelare a procesului de invatare si perfectionare tehnicii sportive si de dezvoltare a capacitatiilor motrice si biologice, antrenorii vor planifica si vor realiza:

a) Definirea sarcinilor de invatare – ca activitate, actiune, operatie sau asteptare prin care sportivul trece de la o stare de necunoastere la o stare de cunoastere, de la o stare potentiala la una reala de performanta;

b) Timpul de invatare – este definit prin cantitatea reala de timp, prin care sportivul invata si se perfectioneaza intr-o ramura de sport, trecând gradual de la studiul de incepator la cel de mare performer; timpul procesului de invatare necesar unui sportiv pentru a parcurge etapele formarii : - alegerea sau depistarea;

   - formarea sportivului de performanta;

   - tranzitia spre inalta performanta;

- inalta performanta; (ultimele trei corespund celor trei stadii ale antrenamentului sportiv).

Desigur acest sistem piramidal de construire a procesului de anternament situeaza intr-o pozitie centrala personalitatea antrenorilor care prin competenta si cunostinte folosesc judicios timpul corespunzator modelelor de pregatire prin respectarea urmatorilor trei factori :

-  Aptitudinea de invatare conditioneaza durata timpului de realizare   a sarcinilor, in dependenta cu cantitatea de invatare anterioara, de talentul si personalitatea sportivilor;

- Capacitatea de a intelege programul de instruire reprezinta o combinatie intre inteligenta generala, talentul si dezvoltarea motrica si biologica;

- Calitatea instruirii reprezinta un alt factor care influenteaza timpul de invatare si este asigurata prin personalitatea si cunostiintele antrenorului, conditiile organizatorico-materiale, programarea si planificarea instruirii, aplicarea de metodologii si tehnologii moderne corespunzatoare principiilor instruirii prin respectarea particularitatilor de vârsta si individuale.

Acest mod de a vedea problema, simplu, dupa unii chiar simplificator, presupune o analiza mult mai complexa si centrata pe interactiunile si implicatiile celor trei variabile fundamentale: predare, invatare si evaluare prin modele:

 Modele bazate pe programare si simulare

In sfera preocuparilor de invatare a comportamentelor de predare nu se poate vorbi de evolutii liniare si uniforme.

Dintre strategiile utilizate in constructia modelelor de predare, incepând de la cele de instruire programata simpla pâna la complexele modele cibernetice, cele bazate pe abordarea de tip sistemic, altgoritmic, informational sau pe procese simulative, ocupa un loc aparte.

Pentru a intelegte mai bine esenta acestor modele, mentionam ca in proiectarea si realizarea lor se iau in considerare definirea clara a obiectivelor (subordonate scopurilor generale); elaborarea instrumentelor de masura a nivelului de atingere a obiectivelor; analiza caracteristicilor sportivilor pentru care se proiecteaza modelul de instruire; stabilirea strategiilor si a continutului ce va fi predat; elaborarea materialelor si echipamentelor necesare instruirii; determinarea valorilor si parametrilor de evaluare – tehnic si motric – evidentiati prin “norme si probe de control” si coroborarea lor cu modelele internationale.

Modele ale predarii bazate pe programare

Din categoria modelelor de acest gen retinem pe cele cunoscute sub numele de programare lineara (B.F. Skinner), programarea ramificata (N.A. Crowder) si programarea criteriala.

Dispunând de o intemeiere psihologica si informationala, riguroasa, modelele programate de predare-invatare pleaca de la ideea conform careia predarea, mai precis modul in care antrenorul organizeaza si prezinta programul este conditionat de legile specifice ale procesului de invatare, a caror respectare poate conduce la atingerea parametrilor de eficienta si pregatire proiectati.

Specificitatea structurala a acestor modele rezida intr-un set de elemente sau principii specifice, a caror aplicatie este insa particulara dupa autor si, mai ales, dupa domeniul vizat. Intre acestea se mentioneaza: obiectivele instruirii sunt descrise explicit; comportamentul final se analizaza si se defineste operational; divizarea materialului se face in raport de posibilitatile reale ale sportivului; programele sunt verificate experimental; sportivului i se ofera posibilitatea cunoasterii gradului de corectitudine a rezultatelor obtinute; fiecare sportiv lucreaza in ritmul sau, putând reveni si asupra unitatilor de instruire; programele pot si trbuie sa fie revazute la anumite intervale de timp.

Modele ale predarii bazate pe altgoritmi si semialtgoritmi

Unul din intemeietorii acestor tipuri de modele poate fi socotit psihopedagogul rus L.N. Landa, ale carui lucrari sunt de referinta pentru cei ce au adoptat sau dezvoltat modele de tip altgoritmic.

Care sunt elementele principale in constructia modelului?

Din perspectiva abordarii altgoritmice, predarea reprezinta un proces de rezolvare/solutionare a unor probleme didactice, de transformare a datelor initiale ale problemei intr-o structura finala definita de scopurile instruirii scolare.

Cum se configureaza metodic, in etape generale, modelul altgoritmului programului de predare?

Raspunsul il gasim intr-o varianta oferita de L.N. Landa, dupa cum urmeaza:

a) stabilirea continutului si a scopului instruirii (sub forma starilor si a elementelor calitative);

b) elaborarea mijloacelor de recunoastere (diagnoza) a proceselor psihice (prin analiza comportamentului ca structura de stari observabile);

c) determinarea valorilor obiective (numerice) de iesire ale starii finale;

d) determinarea valorilor obiective (numerice) ale variabilelor starii initiale;

e) stabilirea succesiunii etapelor de trecere din starea initiala in cea finala;

f) determinarea tipurilor de activitate a sportivului pentru trecerea dintr-o stare in alta (aici apar probleme de organizare activitatii sportivului pentru prelucrarea si insusirea acestei informatii);

g) determinarea tipurilor de teme care asigura indeplinirea de catre sportivi a formelor de activitati necesare;

h) determinarea mijloacelor de raspuns (reactie) la actiunile sportivilor si la rezultatele acestora.

Retinem ca elemente pozitive, incercarea de a proiecta riguros valorile de intrare si iesire, de a stabili relatii si conexiuni intre variabile si de a mari controlul antrenorului asupra activitatii sportivului. Este evident ca initiativa, independenta, spontaneitatea, si creativitatea sportivilor si antrenorului ramân tot atâtea deziderate ce vor fi realizate prin alte modele si strategii de predare-invatare.

Mai evident, retinem ca intr-un model bazat pe semialtgoritm este posibila o conducere eficienta si o dirijare buna a procesului predarii, o inducere planificata a invatarii aproape simultan cu predarea, un control marit al mecanismelor care produc transformarile in planul continuturilor si o relationare mai buna a intrarilor cu iesirile.

Aplicarea modelului ridica si probleme, unele de nedepasit, in special pe linia structurarii si etapizarii riguroase, mai ales a elementelor ce contin informatii abstracte sau puternic generalizate.

Model de predare bazat pe simulare

Modelele din acest tip au fost concepute in ideea de a simplifica predarea in situatii in care sportivul are unele particularitati ce nu-l fac abordabil in mod direct si autentic.

Se bazeaza pe principiul analogiei. In conformitate cu acest principiu antrenorul selectioneaza pentru antrenamentul sportiv un model de pregatire al unui campion sau al unei echipe valoroase, prin care se realizeaza corespondente biunivoce intre elementele de structura cele tehnice si asemanari biomotrice.

Aceste similitudini vor desemna metodologia programarii lectiilor de antrenament, prin orientarea procesului de invatare cât mai aproape de modelul orientativ definit.

Urmarirea atenta a structurii si functionalitatii modelului, ne conduce la formularea câtorva judecati de valoare care  definesc lectia de antrenament ca unitate didactica constituita dintr-un lant de situatii si activitati prin care se realizeaza formarea si perfectionarea viitorilor performeri.

Toate modelele si teoriile prezentate sunt numai câteva care evidentiaza multitudinea eforturilor specialistilor de a sintetiza teoretic si de a modela predarea. Putem socoti, asadar, ca nici un efort in acesta directie nu epuizeaza sensurile si semnificatiile pe care viata sportiva le confera acestei realitati.

Procesul instruirii, in sensul lui restrictiv de predare, este proiectat, se desfasoara si se evalueaza intr-un câmp pedagogic extrem de complex.

Progresul in cunoasterea matricilor predarii trebuie sa constituie unul dintre obiectivele studiilor noastre explicative. Raporturile intre variabile pot deveni contingente in spatiul decizional al antrenorului. Ne putem astfel mai usor implica in promovarea unei actiuni de optimizare a tehnologiei predarii, in definirea unor modele coerente si echilibrate in optiunea pentru o predare integrata, dinamica si eficienta. Avem astfel deschise porti spre un program ce contureaza o posibila gramatica a predarii.

Notiunea de model in domeniul sport

In antrenamentul modern, - modelarea aparuta la inceputul deceniului 8, a fost imbratisata relativ repede, ceea ce a facut ca termenul de model si cei derivati sa fie utilizati atât in teorie cât si in practica , de un numar cât mai mare de specialisti ai domeniului.

Pentru a putea opera eficient cu notiunea de model in domeniul sportiv si mai ales pentru a putea realiza schimbul de informatii  pe acest subiect, vom preciza elementele de legatura cu:

Ø Modelul operational  - constituit din intreaga gama de modele formulate in scopul aprofundarii cunoasterii fenomenului, cum ar fi modelul mecanic al tehnicii vâslitului; modelul matematic al sariturii in lungime; modelul multilamelar al aruncarilor in atletism; modelul biomotric al lucrului mecanic al membrelor superioare si inferioare in judo, box, lupte, etc.

Ø Modele de antrenament (normative) – cuprind intreaga  gama de modele utilizate curent in miscarea sportiva : model de pregatire, de selectie, psihologica, biologic, de reactivitate, biochimic, fiziologic, etc.

Evolutia modelelor in sport

In intregul sau, fenomenul sportiv mondial cuprinde un numar foarte mare de modele cu denumiri specifice corespunzatoare domeniilor, conceptelor si a disciplinelor pe care le defineste medical, de antrenament sau competitional.

Gradul de elaborare al unui model al performerului de un anumit nivel (national, international, recordmen mondial) din orice disciplina sportiva solicita celor implicati un mare grad de obiectivitate in cuantificarea elementelor care opereaza in procesul de pregatire al performantei.

De asemeni, se impune atragerea unui corp de specialisti din domeniile stiintei sportului care sa defineasca o viziune metodico-stiitifica asupra etapizarii, modelarii in conformitate cu structura generala a modelului.

Modelul structural - in sport a aparut pornind de la criteriul de performanta prin precizarea:

- parametrilor capacitatii psihice, motrice si ale tipului somatic;

- ai datelor calitatilor motrice, tehnici si tactici;

Modelele multidisciplinare – aparute recent pe masura cresterii nivelului performantelor sportive, prin implicarea tuturor substiintelor ce compun stiinta sportului. Astfel au fost materializate eforturile din domeniile de cercetare implicate prin elaborarea unor modele unidisciplinare.

Modelele unidisciplinare – create si initiate de catre marii antrenori, inca din deceniul 7, prin eforturi considerabile in directia optimizarii procesului de pregatire, aceste modele constituie motorul, in antrenamentele sportive pentru marea performanta.

Aceste modele se folosesc la nivelul sectiilor de copii si juniori, la nivelul de initiere deoarece sunt simple si folosesc pentru a masura efortul, instrumente simple, ruleta, cronometrul si cântarul.

Chiar daca in unele cazuri, tinându-se cont de conditiile materiale ale momentului actual de dezvoltare a sportului românesc, la nivelul de initiere, se impune totusi folosirea de modele structurale in care parametrii pot fi masurati direct. In felul acesta, conceptul de model va continua sa se dezvolte iar antrenorii se vor apleca asupra studierii noutatilor aparute in stiinta sportului, ca rezultat al dezvoltarii fenomenului sportiv în lume.

BIBLIOGAFIE:

1. Victor Târcovnicu  - Pedagogia generală, 1975;

2. Moreno I.P.- Fondements de la sociometrie, 1981;

3. Ioan Neacșu - Instruire și învățare, 1999;

4. Marian Niculescu  - Elemente de psihologia sportului de performanță și mare performanță, 1999.

                                                                                               Prof. Tulea Daniel

                             

                                   

                                       REFLEXII ASUPRA  PEDAGOGIEI SPORTULUI

SPORTUL - FENOMEN SOCIAL

In ultimele decenii activitatea sportiva a cunoscut o dezvoltare exploziva, impresionanta, cantitativ dar si calitativ, impunandu-se ca un factor de mare interes in viata sociala a lumii contemporane.

La o cercetare mai apropriata, constatam ca Sportul este creator de istorie si sursa de mituri, se sprijina pe traditie si creeaza simboluri, instiga la activitati de masa si angreneaza un mod de viata (fair-play, disciplina, etc), naste elemente de folclor si constituie un mod estetic de expresie.

Sportul inseamna efect de mare intensitate motrica, psihica si intelectuala, mereu in schimbare a structurilor de continut tehnic, proband cele mai neasteptate si imprevizibile atitudini.

Sportul a modificat perceptia oamenilor, care astazi apreciaza miscarea corpului sportivului, in toata plenitudinea si maiestria lui, competitia si introducerea sportiva, au devenit o bucurie a tuturor.

In privinta mostenirii, ca o contributie la zestrea societatii, sportul lasa in urma dincolo de trecatoarea aminitire a marilor ispravi (performante) mai mult sau mai putin dramatice, in primul rand “recordul” ca expresie memorabila a perfectiunii atinse, a posibilitatii de a masura limitele capacitatilor fizice umane si de a facilita progresul in aceasta directie.

Activitatea sportiva si eroii ei, ca oglindiri ale realitatii si expresiei de intrecere ca surse ale idealului de frumusete umana, au determinat sociologi, scriitori, arhitecti si constructori, sa realizeze inestimabile opere de arhitectura sportiva, bucati memorabile de literatura sportiva, nepretuite piese de arta plastica, cu subiect sportiv, impresionante filme sportive.

Dinamismul sportului se alatura, dinamismului dansului si teatrului, diferenta subtila aparând doar in modul de exploatare a calitatilor motrice (forta, viteza, rezistenta) si a altor extreme ale potentialului fizic uman.

Aceste, câteva enuntari, prezinta “SPORTUL” ca un “FENOMEN” al vietii sociale moderne, practicat de catre sute de milioane de sportivi si vizionat ca spectacol pe marile arene sportive de miliarde de spectatori.

Ca fenomen social, sportul, si-a dezvoltat un grandios spatiu de activitate, nu exista in lume, localitate care sa nu puna la dispozitia sportivilor, locuri, spatii si arene pentru pregatire si concurs.

Marea performanta, rezultatele de exceptie, numarul mereu mai crescut al practicantilor, au condamnat sportul de inalt nivel sa paraseasca practicarea in natura si sa se afiseze in sofisticate complexe din beton si sticla.

De la impunatorul stadion olimpic de la Atena construit in anul 1896, pâna la sofisticatele complexe sportive de la Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980, Atlanta, Barcelona, Seul si Los Angeles, Athena, vadesc un progres extraordinar, cu ansambluri spatioase si aratoase. Cu geniul lor specific, aceste constructii au folosit cele mai noi cuceriri ale tehnicii, s-au bazat pe geniul unor mari arhitecti, devenind elemente de necesitate pentru populatia marilor orase.

Fenomenul sportiv, determina o noua viziune sociala, asupra rolului miscarii sportive in viata si activitatea omului modern. Componenta a vietii sociale fenomenul sport apeleaza in realizarea obiectivelor educationale la Componentele Pedagogiei, care se refera la :

-educatia intelectuala;

- educatia morala;

- educatia sportiva ( profesionala);

- eduatia estetica;

- educatia motrica  ( artistica – miscarii);

- educatia in arta conducerii ( comportarii).

Se impune, deci ca acest fenomen social sa si precizeze scopul social, caile si mijloacele de satisfacere a necesitatilor umane, de practicare a sportului de inalt nivel.

Numerosi oameni de stiinta, initial prin cercetari izolate Stranzy 1962, Gabiler 1965, mai recent Erbah, Schimtz, apoi Resortul European al Institutelor de Stinta a Sportului, si  Institutul Mondial al Formarii si Per4fectionarii Antrenorilor, prin organizarea de consfatuiri si congrese internationale, au reusit sa precizeze si sa concretizeze faptul ca Fenomenul sportiv are la baza o stiinta proprie denumita STIINTA SPORTULUI.

Aceasta in ansamblul ei trebuie sa uneasca eforturile tuturor specialistilor ce activeaza in domeniul “sport” pentru definirea legilor si legalitatilor, care stau la baza schimbarilor si a dezvoltarii fenomenului sportiv in general si pe ramuri de sport in particular, in scopul de a le stapâni si folosi in interesul progresului uman.

STIINTA SPORTULUI

Prin însăși denumirea sa, se evidențiaza simbioza între “știință” și “sport”.

Sportul ca o activitate complexă organizata și sistematica, orientată spre un anumit scop competiția și performanța sportiva, nu își poate atinge obiectivele decât cu ajutorul datelor furnizate de Știinta Sportului.

Un aspect esential al Stiintei Sportului îl reprezintă caracterul său teoretic.

Aparut relativ recent în stiinta sportului, structura datelor, conceptelor si teoremelor capabile sa-i asigure consensul, sunt înca echivoce, datorate multelor discipline sportive care concura la procurarea informatiilor si a domeniilor de studiu.

Institutul Federal de Stiinta a Sportului din Koln, Germania a editat ăn anul 1992 si a completat in 1994 cu sprijinul unei echipe internationale, primul dictionar de terminologie prin care se cauta definirea si continutul Stiintei Sportului.

In istoria înca tânara, a disciplinei, diferitele aspecte specifice sau agregate nu au putut fi amalgamate decât foarte rar, pentru a constitui un ansamblu functional in sensul unei cercetari integrative, interdisciplinare. Se simte nevoia de regrupare nationala si internationala, sub forma insumarii subdisciplinare care o compun, pentru a reprezenta expresia vizibila a acestei situatii.

Congresul Resortului European de Stiinta a Sportului organizat la Koln in anul 1994 la care au participat specialisti din cadrul C.I.O., Federatiilor Internationale, A.C.N.O. si oameni de stiinta din diferite domenii ale cercetarii sportive, au cazut la un consens de acceptare a prevederilor Dictionarului Stiinta a Sportului pentru a satisface nevoile impuse de cercetarea fenomenului sportiv.

Stiinta Sportului este interpretata ca o stiinta tranversala, o stiinta compozita, o stiinta aplicata, interdisciplinara, multidisciplinara.

Criteriile care o definesc sunt:

a) obiect de cercetare autonom determinat de fenomenul “Sport” ca obiect formal;

b) sistematizarea cunostintelor noi care are loc in interiorul subdisciplinelor stiintei sportului;

c) concepte si metode de cercetare specifice, acestea devenind de obicei din stiintele mama;

d) terminologia stiintifica intr-o foarte mare dependenta cu a disciplinelor mama;

Ca subdiscipline ale Stiintei Sportului sunt: Pedagogia, Psihologia, Sociologia, Medicina, Istoria, Filozofia, Informatica si Politica sportului, Biomecanica, Teoria anttrenamentului, Teoria Competitiei, Jurnalism sportiv, Instalatii si Echipament sportiv.

A creeat multe discutii daca Teoria antrenamentului sa fie trecuta ca subdiviziune a Stiintei Sportului sau ca o componenta inclusa in cadrul Stiintei Antrenamentului, considerându-se antrenamentul ca un fenomen al pregatirii sportive, complexe si indreptate spre scopul performantei sportive.

Ca sub-diviziune a Stiintei Sportului , Pedagogia Sportului raspunde de aspectele educationale si de instruire a sportivilor, in procesul de antrenament.

PEDAGOGIA SPORTULUI – se încadreaza în rândul disciplinelor  stiintifice, deoarece îndeplineste urmatoarele conditii de baza pentru a fi definita ca stiinta :

· are obiect propriu de studiu (  cerintele comportamentului sportiv) ;

· are metode proprii de studiu ( stiinta antrenamentului ) ;

· are notiuni clare si bine conturate  ( coportamentul socio-sportiv) ;

· stabileste, defineste legi,norme,principii, si regulamente de disciplina si educatie sportiva.

Profesionalizarea masiva a activitatii sportive, aparitia problemei de “sportiv de inalt nivel”, statutarea codului de conduita in activitatea “profanista de performanta”, câstigurile materiale de neconceput cu ani in urma, au determinat ca in preocuparile din ce in ce mai multor oameni de stiinta sa se indrepte spre studiul componentelor Stiintei Sportului, Sportul a beneficiat de transferul celei mai recente si moderne cuceriri din inalte stiinte de sine statatoare, acestora adaugându-li-se in coada denumirea fenomenului studiat “sport”.

In intreaga lume, nu mai surprinde pe nimeni când se vorbeste de “medicina sportiva”, “pedagogia sportiva”, “sociologia sportului”.

Putem defini, fara emotia de a gresi Stiinta Sportului: “Totalitatea conceptelor, discutiilor si metodelor care au ca obiect in conformitate cu regulile stiintifice fundamentale, problemele si manifestarile fenomenului (domeniului) “Sport”

Dorinta de intrecere, se pierde in istoria umanitatii, totusi sapaturile arheologice de la Olimpia, au scos la iveala placile de marmura pe care se aflau numele campionilor jocurilor olimpice antice.

Primul invingator, Korebas, bucatar si negustor din Elada, apare consemnat ca cel mai vechi campion olimpic, anul 776 i.e.n. Din acest moment, in galeria de veacuri a sportului olimpic organizat se paseste ferm, pe tarâmul cunoasterii intrecerii intre sportivi, cel care a generat obiectul de studiu al istoriei sportive, asupra olimpismului ca fenomen, in care isi afla geneza obiectul stiintei sportului, aparitia fenomenului sportiv.

PEDAGOGIA SPORTULUI

Subdiviziune a Stiintei Sportului prin insasi denumirea disciplinei se evidentiaza simbioza intre pedagogie si sport.

Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele, dând o semnificatie aparte acestei noi discipline.

Se pune intrebarea de ce sportul are nevoie de o pedagogie proprie ?

Deoarece, pedagogia este Stiinta Educatiei. Educatia, este o activitate constienta si sistematica, orientata spre un anumit scop, pentru formarea si dezvoltarea omului.

Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in special in perioada copilariei si a tineretii.

Pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii umane, este stiinta care studiaza legile educatiei, si-i inarmeaza pe cei ce constituie obiect al educatiei cu principii, norme, reguli, legi ce trebuie cunoscute si respectate in activitatea socio-profesionala. Antrenorul sportiv, profesorul de sport sunt si educatori ai colectivelor de sportivi, ceea ce impune din partea acestora sa rezolve si aspectul educativ in procesul formativ al viitorului performer.

Antrenamentul sportiv ca “proces de actiune compex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre scop”, constituie totodata si un proces de educare al practicantilor.

Pedagogia sportiva, a aparut din necesitatea sociala impusa de fenomenul sportiv pentru a da o orientare si o indrumare asupra continutului educativ al antrenamentului si competitiei sportive.

Aparitia si dezvoltarea ideilor pedagogiei sportive nu este intâmplatoare. Necesitatea de a cunoaste cerintele fenomenului sportiv, de a explica si generaliza experienta acumulata in practicarea sportului, a determinat aparitia si dezvoltarea gândirii pedagogice, iar apoi a teoriei pedagogice, care are menirea sa asigure antrenorilor o pregatire profesionala compexa, necesara pentru realizarea pregatirii sportivilor.

Este pedagogia sportului o ramura a Pedagogiei Generale, sau o componenta a Stiintei Sportului ?

Ce ramura a pedagogiei generale, pedagogia sportului raspunde prezent, deoarece cuprinde in continut componentele educatiei, notiunea de educatie; functiile educatiei, trasaturile caracteristice, metodele de cercetare, elementele constitutive ale procesului educatiei, cât si principiile metodico-organizatorice ale procesului educativ.

De asemeni, Pedagogia Sportului este si o ramura distincta in Stiinta Sportului, deoarece este construita ca o stiinta de sine statatoare, pentru ca indeplineste cerinta de baza, având un domeniu vast si propriu de cercetare.

Fenomenul sportiv constituie un aspect concret al realitatii vietii sociale pe care nu-l mai cerceteaza alte stiinte, sau il cerceteaza din alte puncte de vedere.

Pedagogia sportiva foloseste metode stiintifice in investigarea obiectului sau de studiu “Sportul” si ajunge la adevaruri cu caracter general, dezvolta o teorie proprie prin care aprofundeaza mai adânc realitatea cercetata, emite teze si directii prin care ajuta practica sportiva.

Aceste cerinte sunt indeplinite de catre pedagogia sportului, global si diferentiat pe ramuri de sport.

EDUCATIA SPORTIVA - OBIECTUL DE CERCETARE AL PEDAGOGIEI SPORTIVE

Cuvântul “educatie” este de origine latina si are semnificatia de “ingrijire”, “cultivare”.

Deci, pedagogia sportiva emite adevaruri pentru indrumarea si cultivarea personalului angajat in realizarea performantelor sportive.

In lumea contemporana, subiectii implicati in fenomenul sportiv, isi desfasoara activitatea in societate, laolalta cu ceilalti oameni, beneficiind de experienta lor sociala, care ii invata cum sa munceasca si se impun cerinte sociale de comportament.

Sportul, activitatea sportiva este cunoscuta ca o componenta a vietii sociale.

Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, intr-un cuvant competitia sportiva, este un proces viu, care angajeaza in practica sociala sute de milioane de oameni, impartiti in doua categorii:

- practicanti: antrenori, medici, metodisti, pedagogi, psihologi si nu in ultimul rand sportivi.

- iubitori ai fenomenului sportiv: spectatori, suporteri, sponsori, organizatori de competitii.

Fenomenul sportiv traseaza ca o directie de cercetare si studiu pedagogiei sportive stabilite de cai si mijloace de educare a acestora in ideea stabilirii unui climat civilizat de derulare a activitatilor sportive.

In formarea viitorilor sportivi de inalt nivel, educarea are la baza principiile si metodele pedagogiei sportive, prin care sunt precizate caile si mijloacele de comportament in antrenament si in competitia de catre antrenori si sportivi.

Sunt definite si prezentate spre aplicare, cai si metode prin care se directioneaza stilul si formele de munca in antrenament, modalitatile de prezentare si participare in competitiile, rolul instituirii unui program de organizare a timpului necesar formarii, un cod igienico-sanitar pentru mentinerea unei stari de sanatate, toate in ideea obtinerii unui randament optim al pregatirii.

In concluzie, Pedagogia Sportului are fenomenul sportiv ca “obiect de cercetare autonom” si se bazeaza pe terminologia stiintifica a pedagogiei generale in eliberarea conceptelor si metodelor de cercetare specifica, general si diferentiat pe ramuri sportive.

Componentele care definesc fenomenul sportiv si care impun o aplicare spre “studiu a specialistilor pedagogiei sportive, sunt precizate prin cerintele Competitiei sportive, Antrenamentului, Motivatia si nivelul performantei, Capacitatea de performanta, coroborate cu necesitatile de pregatire ale subiectilor impusi de practica sportiva, antrenor-sportiv.

COMPETITIA SPORTIVA

Termenul “competitie” este deseori utilizat ca sinonim cu termenul “concurs”. Cerintele impuse prin regulamentele de concurs definesc competitia astfel:”Confruntare aranjata in prealabil, pe baza principiului egalitatii sanselor, intre indivizi echipe sau notiuni, pentru o miza abstracta, simbolica sau materiala, care ca o regula poate fi obtinuta de numai una din partile angajate”.

Valoarea competitiei, consta in precizarea regulamentara a naturii scopului in care se organizeaza dupa care acestea sunt:

- natura abstracta, concursuri amicale, de verificare in care accentul este pus pe o confruntare pentru verificarea performantelor;

- natura simbolica in care rezultatul competitiei este recompensat prin premii simbolice, cupe, medalii, diplome, ierarhizari si calificari valorice.

- natura materiala in care rezultatul sportiv este recompensat prin numeroase forme, cadouri personale, prime in bani, bunuri materiale.

Competitia indiferent de natura premiilor, impune antrenamentului sportiv sa-si modeleze continutul in vederea cresterii constiintei propriilor valori a sportivilor, prin rationalizarea actiunilor celor doi factori, antrenor-sportiv.

Deci, competitia sportiva, determina organizarea procesului de pregatire sportiva in directia aplicarii practice a deprinderilor tehnice si capacitatilor motrice.

ANTRENAMENTUL SPORTIV

Este definit: “Proces de actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre scop.

- Procesul de actiune complex este constituit din toate activitatile, efectuate de catre antrenor si sportiv in scopul realizarii cerintelor ce determina performanta unui sportiv;

- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament, continutul, metodele de antrenament si obiectivele intermediale evaluate prin probe si norme de control;

- Orientarea spre scop reprezinta toate masurile definite de catre antrenor, prin care se realizeaza nivelul de performanta determinat.

Antrenamentul trebuie condus dupa criterii stiintific stabilite si dirijat prin planuri si programe de scurta, medie si lunga durata, corespunzatoare obiectivelor instructiv-educative standardizate, conform modelului competitional stabilit.

Performanta sportiva se afla intr-o continua dezvoltare, ceea ce-i obliga pe antrenori si sportivi sa-si perfectioneze necontenit stilul si metodele de munca.

MOTIVATIA IN SPORT

Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care cunoscand cerintele si efectele pozitive ale performantei sportive, devin de la inceput motivati pentru practicarea unei discipline sportive .

Motivatia reprezinta ansamblul dinamic, structurat ierarhic, al trebuintelor, dorintelor, intereselor, inclinatiilor, tendintelor, aspiratiilor, asteptarilor, nazuintelor, intentiilor, care toate impreuna reprezinta moto-ul primar al conduitei, viitorului sportiv de performanta.

Pe langa aceste componente, antrenorul mai trebuie sa ia in calcul si convingerile si atitudinile morale ale sportivului, deoarece acestea joaca un rol important in orientarea conduitei sale pe timpul pregatirii.

De asemenea conduita sportivilor este influentata si de obisnuite devenite trebuinte functionale, nevoia de a citi, de a informa, de a fuma cat si alte trebuinte care pot crea stari afective placute sau neplacute in procesul de antrenament.

Motivatia de reusita consta in educarea la sportivi a: Dorintei pentru ameliorarea si mentinerea propriilor capacitati, la un nivel cât mai inalt posibil tehnic, tactic, fizic, moral-volitiv, in asa fel ca performanta sportiva sa poata fi condusa spre un succes sau o performanta valorica superioara.

Dezvoltarea motivatiei pentru performanta, depinde de maiestria antrenorului, de a aprecia cât mai aproape de adevar rezultatul sportiv. Procesele de moment ale motivatiei sportive, pentru performanta sunt, deci, asimilate procesele cognitive si emotionale si se bazeaza pe experienta individuala a antrenorului si a sportivilor din alte situatii in care au fost realizate alte succese de valoare.

CAPACITATEA DE PERFORMANTA SPORTIVA

Printre factorii susceptibili sa determine performanta sportiva se pot distinge: conditia fizica, tehnica sportiva, tipul biologic si componentele psiho-sociale.

In baza modelului de performanta, cu ajutorul normelor pentru reusita, antrenorul poate sa regularizeze procesele de antrenament, privitoare la factorii individuali ce determina performanta.

Acest proces, se bazeaza pe calcule statistice si pe analize exacte ale structurii exigentelor unei discipline sportive, constituie caile spre optimizare.

Principiul optimizarii este utilizat in stiinta antrenamentului modern si vizeaza performanta din competitiile de inalt nivel, deoarece au la baza dezvoltarea de teste si norme, apropriate de cerintele concursului de obiectiv.

Deci, capacitatea de performanta a unui sportiv este definita ca “performanta maxima posibila” dintr-o disciplina sau proba sportiva.

Fenomenul sportiv mai cuprinde Teoria Antrenamentului, Antrenor, Teoria miscarii, Teoria Actiuni, Diagnoza Performantei, Norme probe si cerinte pentru reusita, Dezvoltarea performantei, Norme si Probe pentru Selectie si Dezvoltare etc., toate evidetiind un spectru larg de studiu pentru definirea principiilor didactice si educative creind astfel sfera de studiu si cercetare pentru Pedagogia Sportiva.

Introducerea noutatilor stiintei moderne in practica sportiva, impune ca didactica si educatia sa nu se limiteze doar la vârsta colipariei si tineretii, ci sa fie prezenta pe parcursul vietii sportive.

Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor, rolul antrenorului are un caracter didactic (de invatare) de mare importanta in educarea sportivilor consacrati de valoare, apare doar ca o necesitate importanta in canalizarea si directionarea factorilor de educatie spre respectarea regulamentelor, a eticii de concurs si a respectului fata de spectator.

S-a aratat mai sus ca pedagogia sportului a aparut din necesitatea practica de a se da o explicatie stiintifica, o indrumare teoretica activitatii educative, pe care o reclama activitatea sportiva.

Deci, izvorul principal al stiintei pedagogiei sportive il constituie practica instructiv educativa din domeniul sport.

Activitatea educativa a sportivilor, ridica in fata pedagogiei sportive, probleme noi, care sunt solutionate, oferind in acelasi timp material pe baza caruia se pot stabili anumite generalizari stiintifice.

Sportivul are nevoie permanenta de indrumare pe parcursul etapelor, formarii ceea ce impune din partea antrenorului desfasurarea unei activitati complexe in procesul de predare a cunostintelor tehnice si de dezvoltare motrica, de invingere a dificultatilor cu care se confrunta in formarea acestuia, in drumul sinuos spre performanta sportiva.

Deci, educatia este ansamblul de actiuni si influente intentionate, constiente, exercitate de antrenor asupra unui sportiv sau grup de sportivi in scopul de a-l (a-i) dezvolta si forma ca performeri.

BIBLIOGRAFIE

1.Victor Târcovnicu  - Pedagogia generală, 1975

2. Ioan Neacșu - Instruire și învățare, 1999

3. Marian Niculescu  - Elemente de psihologia sportului de performanță și mare performanță, 1999

                                                                                                      Prof. Tulea Daniel

HANDBAL-JOCUL PORTARULUI

                                                              TEHNICA ȘI TACTICA 
 


                                       

Din punct de vedere somatic, portarii sunt selectionati din randul jucatorilor inalti, cu o dezvoltare armonioasa a corpului, cu un raport intre talie si greutate care sa le permita efectuarea cu usurinta a celor mai complicate miscari, cu brate lungi si o deschidere mare a palmei.

Motric, portarul trebuie sa posede o mare viteza de reactie, calitate indispensabila acestui post, precum si o viteza buna de deplasare. De asemenea, portarul trebuie sa aiba bine dezvoltate si urmatoarele calitati : detenta, foarta fizica generala, supletea, mobilitatea in articulatiile cocsofemurale, indemanarea, simtul echilibrului, coordonarea fina a miscarilor si rezistenta fizica specifica.

In randul calitatilor psihice, pe locul întai se află CURAJUL, fără de care el nu poate ocupa acest post. Totodata, portarul va avea multa stapânire de sine, calm, incredere in fortele proprii și intuiție in a descoperi anticipat intentiile adversarului.

• TEHNICA PORTARULUI

O serie de elemente din tehnica portarului sunt comune cu cele ale jucatorilor de camp, care vizeaza prinderea mingii, pasarea mingii, driblingul si miscarea in teren.

Bagajul tehnic al portarului cuprinde urmatoarele elemente tehnice :

a)      – pozitia fundamentala ;

b)      – deplasarea in poarta ;

c)      – prinderea mingii;

d)      – respingerea mingii cu bratul;

e)      – respingerea mingii cu piciorul;

f)        – plonjonul;

g)      – miscarile inselatoare;

h)      – degajarea mingii.

Odata cu evolutia tehnicii si tacticii jocului, s-a ajuns la concluzia ca, modalitatile de interventie ale portarului, trebuie sa se raporteze la traiectoria mingilor aruncate spre poarta. Astfel : mingile inalte sa fie respinse sau prinse cu mainile, cele care sar din pamant, sau cu traiectorie joasa, sa fie respinse cu piciorul, cu bratele sau cu trunchiul, iar la mingile care nu ofera alte posibilitati de aparare, sa intervina prin plonjon. In evolutia tehnicii de aparare, s-au conturat mai multe stiluri, protrivit calitatilor motrice si tipului temperamental individual al fiecarui portar. Unii portari prefera sa stea mai aproape de linia portii, altii se apara mult in afara acestei linii, fiind mai agresivi in interventii ; la mingile joase, unii portari apara numai cu piciorul, pa cand altii, prefera plonjonul. Toate aceste maniere conduc spre adoptarea stilului ofensiv sau a stilului defensiv de aparare a portii. Stilul tine de particularitatile fizice si psihice ale portarului.

Prezentam principalele caracteristici ale elementelor tehnice specifice portarului

a) Pozitia fundamentala a portarului :

Pozitia portarului este asemanatoare pozitiei fundamentale adoptate de jucatorii aflati in aparare.Deosebirea apare la departarea picioarelor, care nu depaseste distanta de 20-30 cm., fiind orientate putin in afara, iar bratele sunt ceva mai intinse din coate. Portarul va avea in permanenta privirea atintita spre minge. Aceasta pozitie este valabila pentru ambele stiluri de aparare.

In cazul aruncarilor la poarta de pe extrema, pozitia portarului se schimba radical. El se va plasa langa bara din partea respectiva si va adopta urmatoarea pozitie : pentru o aruncare de pe extrema dreapta, se va lipi cu partea stanga a corpului de bara, tinand bratul stang intins deasupra capului, pana langa bara transversala, iar bratul stang va fi indoit din cot, oblic in sus, cu palma deschisa spre atacantul portii. Piciorul stang este apropiat de bara verticala, iar dreptul este orientat lateral spre dreapta, pentru o inchidere cat mai buna a unghiului de aruncare. Important este ca greutatea corpului sa se afle pe piciorul de langa bara, pozitie din care portarul poate interveni la inchiderea unghiului de aruncare, atat spre mijlocul cat si spre unghiul lung al portii.

b) Deplasarea in poarta:

Portarul se deplaseaza in poarta cu pasi scurti si adaugati (asemanator cu deplasarea aparatorilor pe semicerc), fie ca o fac pe linia portii (defensiv), fie pe traiectoria unui arc de cerc cu deschiderea de 1-1,5 m., trasat in fata portii (ofensiv). Este riscant pentru portar sa ridice prea mult picioarele de pe sol, sau sa execute sarituri in timpul deplasarii in poarta. Deplasarile spre stanga si spre dreapta vizeaza circulatia mingii si a jucatorilor aflati in atac.

c) Prinderea mingii :

Mingile aruncate spre poarta au o mare viteza de zbor. Portarul va incerca sa utilizeze toate procedeele de prindere : pentru mingile inalte, cu doua maini de sus, iar pentru celelalte va invata sa prinda la piept, la abdomen si dupa caz, prin ghemuirea corpului (la mingile ricosate din sol). Avantajul prinderii mingii se materializeaza prin lansarea rapida a contraatacului.

d) Respingerea mingii cu bratul:

Pentru a respinge mingile trimise cu forta spre unul din colturile de sus ale portii, portarul va indrepta bratul cu palma intinsa in directia mingii, ducand si corpul in aceeasi directie. La mingile laterale se intervine cu bratul si antebratul, iar la mingile joase, aruncate paralel cu solul, interventia mainilor va fi insotita de o fandare accentuata pe piciorul din directia mingii. Respingerea se va face in aut de poarta.

e) Respingerea mingii cu piciorul:

La mingile joase, care nu pot fi aparate cu bratul, portarul va interveni prin interpunerea labei piciorului si a gambei pe directia mingii, insotita si de o fandare sau o alunecare in sfoara. Mana cu palma deschisa va insoti piciorul, pentru o eventuala ricosare a mingii din sol.

f) Plonjonul :

Plonjonul este folosit cand apararea portii cu alte procedee devine imposibila. Fiind deosebit de sepctaculos, plonjonul presupune o aruncare a corpului in directia mingii, cu palma sau palmele intinse pe traiectoria mingii, cu intentia de respingere si chiar de prindere a acesteia.

g) Miscarile inselatoare :

Acestea sunt miscari efectuate cu corpul sau cu anumite segmente ale corpului, pe care portarul le utilizeaza cu scopul de a deruta adversarul aflat in pozitie de aruncare la poarta. In cazul unui adversar scapat singur pe semicerc, portarul va schita deplasarea spre o parte a portii, oferind cealalta parte adversarului ce se pregateste sa arunce la poarta. Daca adversarul a intrat in jocul portarului, acesta din urma are sansa de a apara mingi foarte grele.

Pentru aruncarile de la distanta, portarul poate mima o ghemuire spre un anume colt de jos al portii, invitandu-l pe atacant sa arunce pe sus, spre coltul opus. Si in aceasta situatie, portatul are sansa sa apere, cu conditia ca miscarile inselatoare ca si interventiile ulterioare pe directia mingii, sa fie efectuate in cele mai oportune momente ale situatiei create in teren. Folosirea in exces a miscarilor inselatoare de catre portar, poate avea efecte negative, de aceea ele se vor folosi in mod rational.

h) Degajarea mingii :

Libertatea de deplasare a portarului in suprafata de poarta, fara a tine cont de incalcarea regulii de ”pasi”, ii permit acestuia sa repuna mingea in joc, prin unul din procedeele de pasare de pe loc, sau cu un scurt elan. Degajarea trebuie efectuata cu precizie si la momentul oportun. De regula, este folosita aruncarea zvarlita de pe loc, atunci cand mingea este transmisa unui coechipier apropiat. In cazul lansarii unei actiuni de contraatac, portarul va folosi un elan suplimentar care poate fi cu pasi adaugati, cu pasi incrucisati, sau cu pasi saltati, pentru a realiza o pasa mai lunga destinata varfului de contraatac.

• TACTICA PORTARULUI

Apararea portii nu se rezuma doar la calitatile fizice si tehnice ale portarului. Modul lui de actionare se bazeaza pe reguli tactice stabilite ca urmare a observarii, studierii si analizarii jocului pe o perioada indelungata de timp.

Principalele reguli tactice ale portarului se refera la :

a)      – plasamentul portarului ;

b)      – apararea mingilor aruncate de la distanta ;

c)      – apararea mingilor aruncate din apropierea semicercului ;

d)      – apararea aruncarilor de la 7 m.

a) Plasamentul portarului :

Dinamica plasamentului portarului in timpul jocului, este determinata de urmatorii factori : pozitia mingii in teren, pozitia corpului aruncatorului si pozitia propriilor aparatori in teren. Existenta acestor factori, a creat o regula de baza care stabileste plasamentul portarului: el se deplaseaza in poarta in functie de locul unde se gaseste mingea, incercand sa se afle mereu pe bisectoarea unghiului format de BRATUL ADVERSARULUI care are mingea si CELE DOUA BARE VERTICALE ale portii. Deplasarea se face printr-o miscare de translatie cu pasi mici, adaugati. Daca portarul se deplaseaza pe o linie paralela cu linia de poarta, situata la mica distanta in fata acestei linii, inseamna ca el adopta stilul DEFENSIV de aparare. Portarii care adopta stilul OFENSIV, se vor deplasa intre cele doua colturi ale portii pe un arc de cerc, care masoara la mijloc cca. 1 – 1,5 m. fata de linia portii.

b) Apararea mingilor aruncate de la distanta :

Pentru a avea succes in apararea mingilor aruncate de la distanta, portarul se va stradui permanent sa vada drumul mingii in zbor si bratul jucatorului posesor al mingii.

Daca el nu vede si nu sesizeaza exact momentul aruncarii, ii raman putine sanse de a apara. Colaborarea portarului cu aparatorii il ajuta mult in apararea mingilor aruncate de la distanta. Experienta acumulata in pregatire si jocuri il face pe portar sa stie dinainte ce fac aparatorii, anticipand in acest fel ce sanse ii mai raman atacantului care se pregateste de aruncare. In functie de activitatea aparatorilor si de plasamentul lor, portarul poate deduce directia din care vine mingea, plasandu-se corespunzator. Alteori, lasa intentionat un colt, sau o parte a portii mai descoperita, pregatindu-se sa intervina in mare viteza spre acea parte.

Trebuie sa precizam ca portarul nu poate lasa exclusiv in seama aparatorilor de pe semicerc, o anumita parte a portii. Raspunderea pentru apararea portii ii revine in intregime lui.

c) Apararea mingilor aruncate din apropierea semicercului:

De regula, portarul este pus fata in fata cu un adversar ramas liber si neatacat de aparatori. In zona centrala a semicercului, aceste aruncari revin pivotilor, dar si jucatorilor distribuiti pe alte posturi, care patrund spre poarta printre aparatorii adversi. La aceste aruncari portarul trebuie sa iasa cu curaj din poarta, in intampinarea mingii, micsorand in acest fel unghiul de aruncare si sa incerce sa apere cu orice mijloace primirea unui gol : sa respinga mingea cu bratele, cu picioarele, sau cu orice parte a corpului.

In cazul aruncarilor de pe extreme, portarul se va plasa langa bara din partea respectiva, cu preocuparea principala de a apara coltul scurt al portii. Pentru coltul lung se conteaza si pe interventia aparatorului aflat in imediata apropiere a atacantului, care va incerca sa blocheze cu bratele traiectoria mingii.

d) Apararea aruncarilor de la 7 m :

Aruncarile de la 7 m. au devenit tot mai frecvente in cadrul unei partide de handbal, putand determina rezultatul final al jocului.

Pentru a apara o astfel de lovitura, portarul trebuie sa manifeste calitati fizice deosebite, completate de un psihic robust, care sa-i confere agerimea si maiestria tehnico – tactica.

Se recomanda ca la loviturile de pedeapsa, portarul sa paraseasca linia portii si sa se plaseze in fata acesteia, la o distanta de 2-4 m. In momentul aruncarii, el se va gasi in echilibru stabil pe ambele picioare, pentru a putea interveni pe orice directie. Din punct de vedere psihologic, portarul trebuie convins ca orice aruncare poate fi aparata. Prin antiteza, la instruirea jucatorilor specializati in aruncarile de la 7 m., vom milita pentru ideea ca lovitura libera de la 7 m. nu poate fi aparata ci doar executata defectuos.

Avand in vedere rolul aruncarilor de la 7 m. in bilantul final al unei partide, se recomanda ca la fiecare antrenament sa se execute aceste aruncari.

                                                                                                         Prof. Tulea Daniel