ATLETISM -METODICA ÎN ȘCOALĂ.

                                      

 ALERGAREA DE REZISTENȚĂ.

Pasul alergător, lansat în tempo moderat ( pasul alergător de semifond şi fond) 

         

Metodica învăţării:

1. mers obişnuit şi mers cu pasul întins, din ce în ce mai rapid, urmat de trecere în alergare uşoară: alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins, alergare uşoară şi odihnă activă; 100m; 3x; în coloană câte doi;

2. alergare pe linia marcată a culoarului, cu atenţia îndreptată asupra asupra puneri tălpilor paralel cu axa alergării; 4x; 100m; în coloanî câte unul;

3. alergări cu aterizări diferite: pe călcâi; pe toată talpa; pe pingea; 50 m; 5 linii x 6 elevi;

4. alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi, apoi a coapselor; 3 min; 5 linii x 6 elevi;

5. alergări pe distanţe de 80, 100, 150 m, cu executarea unui număr minim de paşi ( se va evita alergarea sărită); 3 min; 6 grupe x 5 elevi; grupele pleacă una după alta la interval de 5 secunde;

⹴ în paralel cu lucrul pentru învăţarea tehnicii alergării pe plat şi atunci când distanţele de lucru depăşesc 200m, se va tree la învăţarea ritmului respirator .

6  inspiraţie şi expiraţie de durată egală, efectuate pe 2, 4, 6, 8 paşi de mers, apoi de alergare ( un pas inspiraţie, un pas expiraţie; doi paşi inspiraţie, doi paşi expiraţie etc.).

7  inspiraţie şi expiraţie pe durate inegale ( expiraţia va fi todeauna mai lungă): un pas inspiraţie şi doi expiraţie, sau un pas inspiraţie şi trei paşi expiraţie etc., până la aflarea celui mai convenabil ritm respirator

Startul din picioare şi lansarea de la start:

  

1  se face direct pe baza demonstraţiei şi a repetărilor integrale, puse în legătură directă cu comenile starterului.

2  stând depărtat cu piciorul drept înainte: pornire în alergare, prin aplecarea şi pierderea echilibrului ; 10 – 15 execuţii; 5 linii x 6 elevi;

3  din aceeaşi poziţie: pornire în alergare la semnal; 10 – 15 execuţii; 5 linii x 6 elevi;

4  start din picioare de la linia de plecare, pe grupe de 4 – 6 alergători, în linie dreaptă la comandă; 4x; 15 m;

5  acelaşi exerciţiu efectuat în turnantă, câte unul şi câte doi, apoi în grup; 3x; 80m.

Exerciţii de alergare în grup:

⹴ 1   câte 2, apoi câte 3 sau 4 alergători, deplasare „ pas în pas”; elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul; 80m; 4x;

⹴ 2   alergare în pluton strâns, pe linie dreaptă; 6 – 10 alergători; 60 m; 3x;

⹴ 3   acelaşi exerciţiu, dar în turnantă ( 5 – 6 alergători), încercănd să alerge cât mai aproepe de bordura interioară a pistei; 150m; 2x;

⹴ 4   start la intrarea în turnanta şi alergare în turnantă în vederea ocupării unui loc cât mai favorabil pe turnnantă ( 4 – 6 alergători); 150m; 3x;

⹴ 5   alergare în grup, pe linie dreaptă, cu încercări de evadare din pluton; cel care „ evadează” este desemnat si, ca atare este cunoscut dinainte; 4 – 6 în grup; 100m; 4 – 6x;

⹴ 6   alergare în grup, ( 6 – 9 alergători), cu evadare din pluton la intrarea în turnantă, pe turnantă şi la ieşirea din turnantă; startul se va da în linie dreaptă, cu circa 50 m înainte de intrarea în turnantă; 400m; 2x;

⹴ 7   alergare în pluton; un alergător rămâne în urmă la 10 – 12m, apoi încearcă să reintre în pluton, prin accelerarea treptată a alergării; grupe 6 – 8 alergători; 300m; 2x;

ALERGAREA DE VITEZĂ- METODICA ÎNVĂȚĂRII:

Pasul alergător de accelerare

- contacul cu solul se va face exclusiv şi permanent pe pingea;

-  pasul este ceva mai lung decât În alergarea în tempo moderat, fără o pendulare prea evidentă a gambei înainte, dar cu ridicarea amplă a călcâiului la spate;

-  poziţia trunchiului este dreaptă, capul aflându-se ân prelungirea trunchiului, iar privirea îndreptată înspre linia de sosire;

-  mişcările braţelor sunt ritmice, acestea aflându-se îndoite din coate la unghi drept.

În cursul activităţii de învăţare şi perfecţionare a acestui element, atenţia alergătorilor va fi îndreptată asupra creşterii trptate a vitezei, până la atingerea vitezei normale a acesteia. La început se va evita atingerea vitezei maxime, până când alergarea nu mai prezintă greşeli. Exerciţiile se caracterizează prin mărirea şi micşorarea vitezei efectuate, mai lin sau mai brusc.

Metodica învăţării:

⹴ 1.   alergare accelerată, în linie dreaptă, la început pe 20 – 30 m, apoi pe 40 – 60 m. Viteza nu depăşeşte la început 80 – 90 % din posibilităţile maxime; mai târziu se poate ajunge la 95 – 100 % ; se execută individual dar şi pe perechi, ori 4 – 6 elevi aşezaţi în linie; creşterea vitezei se face lent; 4x;

2.   alergare accelerată în turnantă; distanţele de lucru 40 – 60 m, individual apoi în perechi; se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea mai ampla a braţului exterior; 2x;

⹴ 3.   alergare în tempo variat; distanţa de alergare 100 – 150m; se măreşte şi semicşorează viteza în tempouri şi pe distanţe prestabilite; astfel, se execută 5 – 6 schimbări de viteză, ajungându-se şi la 90 – 95 % din posibilităţile maxime ale executanţilor; grupe de 6 – 8 elevi; 3x;

4.   starturi din picioare, în linie dreaptă, pornindu-se la început cu viteză maximă; se lucrează pe 20 – 30 m; oprirea din alergare se face pe distanţă mai mare, lucrându-se individual, dar şi pe grupe de 4 – 5 executanţi, aşezaţi în linie; 4x;

⹴ 5.   acelaşi exerciţiu, ca mai sus, dar în turnantă, pe culoare; 4 – 5 executanţi; 30 m; 2x;

6.   trecere în alergare accelerată din joc de glezne; frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat, până la maximum, apoi se trece în alergare accelerată, cu pasul din ce în ce mai lung; grupe de 6 – 8 alergători; 30 – 40 m; 2x;

⹴ 7.   accelerări bruşte, efectuate din poziţii înalte, de pe loc, prin dezechilibrarea bruscă înainte; pentru a evita căderea înainte, alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurţi şi rapizi, apoi din ce ţn ce mai lungi; grupe de 6 – 8 alergători; 30 – 40 m; 2x;

8.   alergare cu accelerare, în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei maxime la sfârşitul accelerării; 4x; 5 linii x 6 elevi, 30m;

9.  alergare accelerată, în linie dreaptă pe 20 – 30m, atingerea vitezei maxime, urmată de o alergare liberă, fără efort; se execută individual, apoi pe grupe mici în linie; 4x;

10  exerciţiul de mai sus este repetat în continuare, fără pauze; accelerare, alergare liberă, accelerare; 30m; 3x; 5 linii x 6 elevi;

11.  alergare cu accelerare, pe 20 - 30m, în linie dreaptă, cu atingerea vitezei indicate şi menţinerea ei pe o distanţă de 10 – 20m, urmată de încetinirea vitezei şi oprirea alergării; 3x; 5 linii x 6 elevi;

12.  exerciţiile b, c, d, se vor executa şi pe turnantă, în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă; 3x; grupe de 5 elevi;

13.  alergare cu executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite; 40m; 3x; 5 linii x 6 elevi;

2. Startul de jos şi lansarea de la start

1.  start din picioare, greutatea corpului pe piciorul din faţă, piciorul din spate sprijinit înapoi la o distanţă mai mate de 2 tălpi; plecarea se face liber şi la comandă, pe grupe de 4 – 6 elevi, aşezaţi în linie; 10m; 4x,

2.  plecări din poziţia ghemuit, apropiată mult de poziţia startului de jos; plecări libere şi la comandă; 10m; 4x;

3. luarea poziţiei corespunzătoare comenzii „ pe locuri”, apoi trecerea în poziţia corespunzătoare comanzii

„ gata”; se fac reluări şi alternări ale celor două poziţii, fără comandă şi la comandă; se lucrează la început pe grupe în linie, apoi individual pentru

corectări; 3 min.;

4. starturi de jos la comandă, în linie dreaptă, pe 5 – 10m, apoi pe 20 – 30m, cu atenţia îndreptată şi asupra

lansării de la start; 4x; 5 linii x 6 elevi;

5  exerciţiul de mai sus executat în turnantă; 2x; grupe de 4 – 6 elevi;

6  starturi de jos, pe sub o sfoară ori o bară, aşezată transversal pe pistă, la 6 -8m de la linia de plecare; 4x; 5 linii x 6 elevi;

SOSIREA:

1.  alergare cu start lensat şi cu trecerea liberă peste linia de sosire; 4x; 5 linii x 6 elevi; 15 – 20m;

2.  alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de sosire, afectuată pe ultimul pas de alergare; se va continua alergarea în viteză, peste şi după linia de sosire ( 5 -6m ).

        

                                                                                                Prof. Tulea Daniel

FIZIOLOGIA EFORTULUI ÎN DISCIPLINE MOTRICE - CONCEPTE, PERCEPȚII.

Motto: ”cunoaștere-educație-cunoaștere”

Fiziologia efortului este un domeniu foarte important în orice activitate motrică-reprezintă practic stabilimentul oricărei mișcări organizate și nu numai. Domeniul de studiu este unul vast, complex și totodată științific, pe care trebuie să fie însușit de toți specialiștii  și coordonatori practici a domeniilor motrice fară nici o excepție.

Conceptul de efort fizic in viziunea specialistilor din domeniul educatiei fizice si sportului

Definitie. Consideratii generale

''Efortul reprezinta o conduita conativa de mobilizare, concentrare si accelerare a fortelor fizice si psihice in cadrul unui sistem de autoregla] constient si aconstient in vederea depasirii unui obstacol, a invingerii unei rezistente a mediului si a propriei persoane"[1]. In antrenamentul sportiv, ne intereseaza in mod deosebit efortul fizic, care prin actiunea sa implica sistemul muscular, energetic, de transmitere si prelucrare a informatiei si determina un anumit grad de solicitare a organismului, solicitare care prin caracterul sau de stres, modifica nivelul homeostaziei[2], fixandu-1 pentru moment la un nivel superior.

Efortul fizic reprezinta prin definitie o solicitare motrica cu caractere bine defi nite, in functie de parametrii lui [3].

De-a lungul timpului, multi autori au incercat sa formuleze definitii ale acestei notiuni. Astfel, E. Avramoff arata ca efortul fizic din antrenament se reduce la un proces de crestere a capacitatii de adaptare a organismului la actiunea stimulilor fizici[4]. Altfel spus, antrenamentul fizic este o actiune constienta si metodica, avand drept scop punerea in valoare si cresterea posibilitatilor de adaptare a fiecarei functii a organismului.

Hollman si Hettinger considera efortul ca o repetitie sistematica de actiuni motrice ce au ca obiectiv ameliorarea performantei fara modificari evidente.

A. Demeter (1994) defineste antrenamentul fizic ca fiind un proces pedagogic complex, organizat pe o perioada lunga si finalizat prin adaptari consecutive, optimale, pana la obtinerea ada 858j91i ptarii maxime, exprimata prin atingerea maiestriei sportive maxime si mentinerea ei in timp[5].

In stiinta sportului, din punct de vedere metodic, efortul este privit ca un proces de elaborare, de continua invatare, a carui forma de executie cuprinde un anumit numar de repetitii efectuate in diverse maniere.

Este de remarcat dubla solicitare a organismului in efort: pe de o parte, solicitarea fizica,respectiv a sferei somatice si vegetative, iar pe de alta parte, solicitarea psihica emotionala implicata in efort. Astfel, organismul in efort se afla intr-o solicitare generalizata.

I. Dragan (1994) arata ca metodica antrenamentului evolueaza necontenit, iar baza obiectiva a acestuia este suportul fiziologic. In conceptia lui, antrenamentul este privit ca un proces complex, multilateral, psiho-social, morfo-functional si metodico-pedagogic, care urmareste crearea unui individ cu un inalt nivel de sanogeneza, un grad superior de rezistenta la diversi factori ai mediului ambiant sau endogen, cu o mare capacitate de efort si un echilibru neuro-cortical si neuro-endocrino-vegetativ adecvat, toate materializate in posibilitatea obtinerii unor performante sportive deosebite[6]. El enunta si cateva principii fiziologice ale antrenamentului, cum ar fi: accesibilitatea (capacitatea de a suporta un efort), multilateralitatea (dezvoltarea complexa, multilaterala a sportivului), individualizarea (corelarea activitatii cu varsta, sexul, antecedente heredo-colaterale si personale, stare de sanatate, capacitatea functionala), continuitatea (caracterul continuu al antrenamentului), gradarea efortului (cresterea progresiva a efortului), utilizarea eforturilor sustinute in antrenament (eforturi mari sunt mijloace eficace pentru cresterea eficientei functionale a organis mului, a stabilitatii mediului intern - homeostazia), alternarea efortului cu refacerea (efortul este partea ergotropa, refacerea fiind partea trofotropa).

Din punct de vedere biologic, efortul fizic si in special cel sportiv este un stimul (excitant) biologic adecvat care obliga organismul sa raspunda prin manifestari electrice, mecanice, termice. Acest stimul, cand este bine dozat si administrat corespunzator particularitatilor individului, conduce la acumulari cantitative si calitative ce vizeaza obtinerea performantei maxime.

Privit astfel, antrenamentul sportiv este alcatuit din incarcaturi care, prin volum, intensitate, densitate, complexitate, specificitate si tip,duc la adaptari functionale sau la realizarea unor obiective coordinative tehnico-tactice, in care sistemele supuse pregatirii sunt solicitate la limita adaptarii.

Marimea efortului poate fi apreciata din doua perspective: 'din afara' si 'din interior'. Privit 'din afara', el este caracterizat de indicatori ca: specificitate, volum, durata, amplitudine, densitate, densitate si complexitate, care conditioneaza modificarile functionale morfologice necesare cresterii capacitatii de performanta. Pentru dezvoltarea acesteia este necesara utilizarea unor stimuli[7], ale caror caracteristici sunt determinate pe baza unor metodologii care, in mod implicit organizeaza si orienteaza administrarea acestora.

Specificitatea stimulilor este determinata de caracteristicile lor de reactiile provocate sistemelor organismului implicate prioritar, de  calitatile psihologice ale sportivului, de varsta, nivel de pregatire, de  pozitia lor in substructurile macrociclului, de conditiile ambientale[8]etc.

Specificitatea stimului este data de structura miscarii care selectioneaza grupele musculare solicitate, durata acestei solicitari,tipul de actiune neuro-musculara, metabolica si de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar si de ansamblul de functii pe care le activeaza[9] dupa o ierarhie si ordine precisa, efecte care determina implicit alcatuirea programelor de pregatire.

A. Dragnea (1996) releva faptul ca antrenamentul sportiv este un proces de lunga durata, conceput ca un sistem motric - functional in vederea realizarii unei conduite performante in concurs. Aceasta conduita este rezultatul adaptarii superioare a organismului la eforturi fizice si psihice intense.

Gh. Carstea (1999) considera antrenamentul ca pe un proces instructiv - educativ desfasurat sistematic si continuu, gradat, de adaptare a organismului uman la eforturile fizice si psihice intense, in scopul obtinerii de rezultate inalte intr-una din formele de practicare competitiva a exercitiilor fizice[10].

D. Evulet-Colibaba si I. Bota (1997) impartasind acest punct de vedere spun ca efortul este rezultatul multiplelor solicitari (musculare, cardiorespiratorii, neuro-endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman in timpul prestarii unei activitati de natura diferita. Solicitarile (stimulii) sunt fenomene - cauza care provoaca fenomene - efect (reactiile organismului).

In conceptia noastra, efortul fizic este definit ca fiind reprezentat prin totalitatea actelor motrice coordonate in vederea efectuarii unui lucru mecanic adecvat, ce are la baza transformarea optima a energiei chimice in energie mecanica - fenomen ce se intalneste numai in sistemele biologice contractile.

Tipuri de efort sportiv. Clasificare

Efortul de antrenament se concretizeaza intr-o prestatie fizica si psihica a sportivilor, in care, printr-un proces de invingere constienta a solicitarilor din pregatire, se urmareste atingerea unui nivel superior al capacitatii de performanta.

Efortul de competitie, ca prestatie fizica si psihica a sportivilor, ce se concretizeaza intr-un proces constient de valorificare a pregatirii dobandite concomitent in confruntari individuale sau colective, urmareste obtinerea de performante superioare.

Datele literaturii de specialitate atesta faptul ca efectul biologic al starii de antrenament, echilibrul neuro-endocrin-metabolic corespunzator reprezinta o conditie prioritara a realizarii unei bune adaptari de antrenament, a unei eficiente sustinute in efort si a unei capacitati optime de refacere dupa efort.

Efortul sportiv - stimul pozitiv

Aceasta apreciere este argumentata de faptul ca solicitarile pretinse de efortul sportiv produc acumulari cantitative si calitative ce duc la o stare superioara de functionare a organismului, de adaptare, numira supracompensatie, se constituie in baza performantei sportive.

Efortul sportiv are ca efect adaptarea organismului, fapt ce implica o crestere evidenta a potentialului bio-psiho-motric al individului.

Solicitarea sportiva, efortul sportiv este un factor de influenta pozitiv, favorabil, care se adreseaza sferei biologice care suporta fenomene catabolice de tip ergotrop (in timpul efortului) si fenomene anabolice de tip trofotrop (in procesul de refacere).

Efortul sportiv - factor de stres

Efortul de antrenament, cat si cel de competitie include si factori de tensiune psihica, emotionala, indusi de aspectul de intrecere, de concurs, al prestatiei sportive. Astfel, organismul este pus pe plan fizic si psihic in conditii de "tensiune functionala activa", element inclus de Selye, citat de Avramoff (1970) in notiunea de stres.

Este acceptata opinia specialistilor, conform careia efortul fizic, profesional sau sportiv, la nivel de performanta (si mare performanta), poate fi considerat factor de stres. In teoria stresului, supunerea prelungita a sportivilor la activitati musculare intense si emotii puternice, poate provoca dezvoltarea unui sindrom general de adaptare.

Efortul sportiv abordat ca factor de stres se prezinta sub doua aspecte: biologic (stres fizic) si psihic (stres psihic).

Elementele stresului fizic sunt determinate de necesitatile si efectele biologice ale activitatii musculare din timpul antrenamentului sau concursului, cand se accentueaza activitatea sistemelor si organelor de sustinere metabolica cu cresterea produselor hormonale, dar implicit si sporeste concentratiei metabolitilor cu efecte toxice. In plus, in efortul sportiv apare si stresul psihic (emotional), care este reactia organismului la factori psiho-emotionali manifestata in tensiune psihica. Reactiile endocrine sunt marite semnificativ in competitie, din cauza febrei de concurs, a starii de stres emotional crescut in conditii de intrecere, comparativ cu cele de antrenament.

Echilibrul neuro-endocrin armonios al organismului, dat de antrenament se tulbura in concursuri, factorii emotionali si efecte inhibitorii: unele cercetari au demonstrat statistic cresteri semnificative a 17-hidroxizi, numai in competitie.

Stresul psiho-fizic indus de fortarea pregatirii sportive, peste capacitatea de adaptare a individului conduce la instalarea unor stari patologice ale conditiei biologice si psihice a sportivilor.

Prin atributele sale de stimul sau factor de stres, efortul sportiv activeaza mecanismele reglatoare ale homeostaziei. Prestatia sportiva actioneaza ca "perturbatie", ce deranjeaza echilibrul biologic al organismului; efectele acestei situatii se concretizeaza in procese de tip fizico-chimic ce intervin pentru pastrarea constanta a mediului intern, mai precis pentru mentinerea homeostaziei.

Homeostazia consta in capacitatea organismelor superioare de a mentine caracteristicile biologice specifice, intr-un mediu extern variabil, ceea ce se constituie intr-o rezultanta a tuturor capacitatilor homeostatice.

Mecanismele homeostatice sunt coordonate de sistemul nervos si sistemul endocrin si functioneaza pe principiul conexiunii inverse. Mecanismul feed-back sau retroactiunea sau conexiune inversa, presupun informarea organelor implicate in reglare, in legatura cu rezultatele unor procese biologice.

Mecanismele homeostatice sunt de tip fizico-chimic (sistemele tampon), enzimatic, hormonal si nervos.

Unii stimuli din mediul extern produc perturbatii ale homeostaziei, determinand organismul sa treaca in alta stare, numita heterostazie sau adaptare, prin care se modifica valorile indicilor fiziologici sub actiunea stimulilor.

Adaptarea indusa de efortul fizic poate fi de doua tipuri:

-         adaptarea imediata - in care mecanismul de autoreglare functioneaza in timpul efortului si in perioada de revenire postefort si reechlibreaza constantele tulburate;

-         adaptarea tardiva - in care, prin mecanisme de autoorganizare si autostructurare asupra componentelor biologice, se produce o ameliorare functionala a organismului sportivului in repaus si o activare functionala maxima in timpul efortului.

Efortul sportiv, de antrenament sau de concurs asigura o adaptare ulterioara la nivel superior (celui anterior), cu pastrarea homeostaziei in limite fiziologice mai restranse.

Cornelia Bota si B. Prodescu-Anton (1997), studiind marea diversitate a eforturilor fizice prestate in viata cotidiana dar mai ales in activitatea sportiva, evidentiaza posibilitatea clasificarii acestora in mai multe categorii, in raport cu anumite criterii[11].

EFORTUL ÎN ACTIVITĂȚI MOTRICE- CONCEPTE.

Efort fizic

Dictionarul explicativ al limbii romane - ed. 1975 - defineste EFORTUL ca fiind 'incordarea voluntara a puterilor fizice sau psihice ale organismului in vederea realizarii unui randament superior celui obisnuit: 'STRADANIE, STRADUINTA.'

Efortul (fr.effort = sfortare) este rezultatul multiplelor solicitari (musculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman in timpul prestarii unor activitati de natura diferita.

Pentru antrenamentul sportiv si pentru competitie, efortul reprezinta un proces de mobilizare a resurselor fizice si psihice necesare invingerii solicitarilor produse de travaliul din sedinta de antrenament sau din concurs, in vedereaexprimarii la parametrii superiori a capacitatii motrice a sportivului.

Efort fizic specific

Din punct de vedere biologic, efortul fizic si in special cel sportiv este un stimul (excitant) biologic adecvat care obliga organismul sa raspunda prin manifestari electrice, mecanice, termice. Acest stimul, cand este bine dozat si administrat corespunzator particularitatilor individului, conduce la acumulari cantitative si calitative ce vizeaza obtinerea performantei maxime.

Stimulul de antrenament este reprezentat de actiunile motrice executate in vederea atingerii unui obiectiv si poate avea caracteristici diverse(inalt,lung,continuu,fractionat,constant,aritmic,stereotip,precis)

Specificitatea stimului este data de structura miscarii care selectioneaza grupele musculare solicitate, durata acestei solicitari,tipul de actiune neuro-musculara, metabolica si de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar si de ansamblul de functii pe care le activeazadupa o ierarhie si ordine precisa, efecte care determina implicit alcatuirea programelor de pregatire.

Specificitatea stimulilor este determinata de caracteristicile lor de reactiile provocate sistemelor organismului implicate prioritar, de  calitatile psihologice ale sportivului, de varsta, nivel de pregatire, de  pozitia lor in substructurile macrociclului, de conditiile ambientale.

D. Evulet-Colibaba si I. Bota (1997) impartasind acest punct de vedere spun ca efortul este rezultatul multiplelor solicitari (musculare, cardiorespiratorii, neuro-endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman in timpul prestarii unei activitati de natura diferita. Solicitarile (stimulii) sunt fenomene - cauza care provoaca fenomene - efect (reactiile organismului).

Antrenament sportiv

·       Intr-o acceptiune generala - ANTRENAMENTUL - este un proces in care prin exercitiu se vizeaza ameliorarea unui nivel de pregatire intr-un anumit domeniu.

·   Un proces ce produce la nivelul organismului o modificare de stare (fizica, motoare, cognitiva, afectiva,) - Martin 1977.

·   Proces instructiv educativ, continuu, sistematic si gradat de adaptare a organismului uman la eforturi psihice si fizice intense in ideea cresterii capacitatii de performanta.

Antrenamentul sportiv este un proces de pregatire specializat. Acesta vizeaza si are ca obiect de studiu si de lucru PERFORMERUL SI PERFORMANTA.

A. Dragnea (1996) releva faptul ca antrenamentul sportiv este un proces de lunga durata, conceput ca un sistem motric - functional in vederea realizarii unei conduite performante in concurs. Aceasta conduita este rezultatul adaptarii superioare a organismului la eforturi fizice si psihice intense.

A. Demeter (1994) defineste antrenamentul fizic ca fiind un proces pedagogic complex, organizat pe o perioada lunga si finalizat prin adaptari consecutive, optimale, pana la obtinerea ada 858j91i ptarii maxime, exprimata prin atingerea maiestriei sportive maxime si mentinerea ei in timp.

Gh. Carstea (1999) considera antrenamentul ca pe un proces instructiv - educativ desfasurat sistematic si continuu, gradat, de adaptare a organismului uman la eforturile fizice si psihice intense, in scopul obtinerii de rezultate inalte intr-una din formele de practicare competitiva a exercitiilor fizice.

                                                                                               Prof. Tulea Daniel

FORME DE ORGANIZARE SI PRACTICARE A EXERCITIILOR FIZICE SI SPORTULUI

     

Aria curriculară:   Sport

Disciplina:    Educaţie fizică și sport

      Alcatuiesc un sistem unde acestea se completeaza si influenteaza reciproc, au nucleu central si anumite prioritati spatio-temporale.

n Forme desfasurate in regimul scolar

Forme cu caracter didactic

v Lectia de educatie fizica:

      a) pentru orele din curriculum trunchi comun

                 b) pentru orele din curriculum la decizia scolii: extindere;aprofundare;optional

                c) pentru orele de ansamblu sportiv:

    - lectiile se organizeaza pe grupe de 12-15 elevi pe ramuri de sport cuprinzand  elevi din mai multe clase(din acelasi an sau din ani de studiu apropiati)

               - activitatea se desfasoara in afara orarului scolar inclusiv in zilele lucratoare

               - continutul pregatirii e asemanator antrenamentului sportiv

     - proiectarea activitatii se face conform specificului fiecarei ramuri sportive,

  respectand programa elaborata de profesor

  - activitatea elevilor se consemneaza in caietul profesorului(frecventa, rezultate)  

  fara a fi inregistrate in catalog

  - aceste activitati pot fi incluse in norma profesorului cu cate o ora pe saptamana

  pentru fiecare grupa; profesorul va depune la directorul scolii un tabel nominal cu 

  elevii din grupa.

v Lectia de antrenament sportiv la unitatile cu profil de performanta

 Forme cu caracter extradidactic

Momentul de educatie fizica: se desfasoara la alte discipline de invatamant cand elevii dau semne de oboseala si e condus de cadrul didactic aflat la lectie (cuprinde 3-4 minute – exercitii cu caracter de inviorare)

 Pauza organizata: se desfasoara sub indrumarea profesorului sau invatatorului, elevi instructori, de obicei in recreatia mare; se utilizeaza jocuri de miscare, parcursuri aplicative, stafete

 Gimnastica zilnica: se desfasoara inainte de inceperea cursurilor sau in recreatia mare si se utilizeaza un grup de 6-8 exercitii fizice.

v Forme desfasurate in timpul liber al elevilor

Forme de activitate optionale - prin asociatia sportiva scolara

a. activitati competitionale: campionate interclase;concursuri interscolare traditionale campionatul national scolar, cupe festive, toate desfasurate in cadrul Olimpiadei Nationale a Sportului Scolar;

b. activitati necompetitionale: excursii, drumetii, serbari scolare, tabere scolare, cercuri la cluburile elevilor, activitate la domiciliu, alte activitati independente.

Forme de activitate specifice sportului de performanta

b. realizate in scoli, licee(clase) cu program sportiv si cluburi sportive scolare

c. realizate in asociatii si cluburi din afara invatamantului.

Mijloacele de invatamant

În Educatie Fizica, spre deosebire de alte discipline de invatamant, existenta si utilitatea mijloacelor de invatamant reprezinta conditia de baza pentru obtinerea calitatii si eficientei in lectii. Simpla creare a spatiilor de lucru (terenuri, sali de sport sau amenajate) constituie doar premise – posibilitati de a desfasura activitatea; se impune pentru a asigura un cadru optim desfasurarii lectiei, dotarea cu instalatii, aparate si materiale sportive suficiente. Lipsa sau numarul mic de mijloace devine factorul limitativ cel mai important in realizarea obiectivelor si continuturilor stabilite de programa scolara.

  Mijloacele de invatamant sunt create si folosite in functie de nivelul de invatamant atat pentru EF scolara dar si pentru structurile sportive de performanta.

      Categorii de mijloace:

Mijloace specifice – incluse direct in procesul de exersare practica

Exercitiul fizic: este mijlocul specific de baza pentru atingerea obiectivelor propuse; este un act motric special si specializat si se mai numeste gest motric; trebuie realizat intr-un mod stiintific pentru obtinerea eficientei

Continutul exercitiului fizic depinde de: scopul in care este realizat si finalitatea realizata; intre aceste elemente treuie sa fie corespondenta. Esenta continutului exercitiului fizic inseamna: efortul fizic, efortul psihic si miscarile corpului sau ale segmentelor. Continutul se apreciaza prin influentele asupra organizarii elevilor.

Forma ex. fizic reprezinta modul particular in care se succed miscarile componente ale fiecarui exercitiu precum si legaturile intre acestea de-alungul efectuarii actiunii motrice de baza.

Relatia dintre continut si forma este de tip dialectic, continutul are rol determinant iar forma ca element de legatura intre scop si finalitate, este dependenta de continut. Niciodata forma nu poate determina esential continutul, dar poate avea influente active asupra acestuia. Ex: la saritura in inaltime, noile procedee tehnice de executie (rosogolirea ventrala, dorsala), expresia formei, influenteaza pozitiv performantele motrice. Mentinerea unei forme de executie tehnica depasite, ce nu mai corespunde noului continut, este un aspect numit “formalism”.

Clasificari:  - dupa criteriul anatomic: ex. fizic pentru intregul corp sau pt. segmente

                - dupa pozitia elevului fata de aparatele la care lucreaza

                - dupa calitatile motrice pe care le dezvolta

                - dupa tipul deprinderilor motrice care se invata

- dupa caracterul succesiunii miscarilor componente (exercitii ciclice, aciclice, mixte)

- dupa intensitatea efortului fizic (exercitii fizice supramaximale, submaximale, de intensitate medie, mica)

- dupa natura contractiei musculare (ex. dinamice, statice, mixte).
 

 Aparatura de specialitate

Aparatura prin calitate si cantitate influenteaza eficienta practicarii ex fizice, contribuie la det. valorilor densitatii motrice, asigurand valori functionale deosebite.

Aparatura este implicata nemijlocit in practicarea majoritatii exercitiilor fizice; exceptie fac ex. fizice libere, unele ex. fizice in perechi sau cu partener.

Categorii: a) instalatii (porti, panouri, bara fixa);

b) aparate si materiale (mingi, scara fixa, saltele, banci)

3.   Mijloace si masuri de refacere a capacitatii de effort

Refacerea capacitatii de effort este o necesitate, mult mai importanta in sport fata de educatie fizica.

Forme de refacere: 

a) refacerea pe parcursul activitatii – se realizeaza prin pauzele intre exercitii, pauze active si pasive; in activitatea competitionala, refacerea se asigura prin schimbarea competitorilor intre fazele de atac si aparare si prin pauzele dintre reprize;

b) refacerea dupa incheierea activitatii – se realizeaza prin dus cald, miscari de relaxare musculara, masaj; se realizeaza practic in activitatea din sportul de performanta, unde exista cluburi sportive cu posibilitati financiare.

II. Mijloace nespecifice

1. Conditii igienice:

a. igiena individuala:  -   deprinderi si obisnuinte privind exhipamentul sportiv

· reguli de executare a efortului fizic

· reguli precise de alimentatie, raportul dintre efort si odihna

b. igiena bazelor sportive:

- respectarea unor reguli de tip ergonomic si ecologic in confectionarea sau construirea bazelor sportive

- folosirea corecta, civilizata a bazelor sportive

2. Factori naturali de calire: apa, aerul, soarele – sunt principalii factori implicati in calirea organismului. Expunerea rationala a corpului la soare, imbinata cu practicarea exercitiilor fizice in aer curat si cu folosirea procedeelor de frictionari cu apa, bai de apa, constituie modalitatea metodologica cea mai eficienta.

Obiectivele prioritare sunt: calirea organismului; sporirea rezistentei fata de diferiti microbi si boli; adaptarea la intemperiile naturale; obtinerea unui randament sporit in orice activitate;

3. Mijloace nespecifice imprumutate din alte laturi ale educatiei generale

Pentru a contribui la o educatie integrala a celor care practica sistematic si stiintific ex. fizice, este nevoie de adaptarea in activitatile specifice a unor mijloace din:  

      - educatia intelectuala (studierea lucrarilor de specialitate si a celor literare, artistice cu subiecte din domeniul sportiv)

- educatia estetica (muzica)

- educatia morala (respectarea unor prevederi regulamentare si logice de comportament in activitatea cotidiana si cometitionala)

- educatia tehnico-profesionala (indeplinirea unor norme, baremuri, pe baza unor cunostinte sau calitati specifice fiecarei activitati)

      Material didactic:

      Fara material didactic utilizati intrecerile de alergare de viteza, rezistenta, jocurile dinamice, stafetele aplicative, dozarea sa duca la efortul cerut.

      Formati deprinderea de joc la elevi si astfel se realizeaza transferul in deprinderea de a se juca in pauza, in activitatea cotidiana.

      Programa si sistemul de evaluare iti reteaza orice posibilitate de a spune “ca nu poti”, “nu ai cu ce”, “nu ai unde”; chiar si in conditiile cele mai dificile “daca vrei poti”.

      Copilul trebuie sa se descatuseze dupa ce la toate celelalte discipline este stresat cu expresii consacrate: “mai taci”, “nu misca”.

      Un factor important in optimizarea procesului de instruire il reprezinta materialele neconventionale. Mentionam posibile materiale didactice: cercuri din plastic sau sarma, sticle de plastic cu apa sau nisip utilizate ca obiecte portabile, jaloane la stafete, gantere usoare pentru dezvoltarea fortei dinamice. Trebuie sa ne adaptam la universul cunoasteriii copilului.

      Exemple:  - jocuri dinamice,“cercuri zburatoare” – utilizezi snur(1 m) si sticle de plastic

-alergare peste obstacole – utilizezi pt obstacol sticle de plastic cu nisip cu snur fixat in dopul sticlei

- saritura in inaltime cu pasire – util. snur (3 m lungime), pe grupe de 3 elevi

- echilibru dinamic – utilizezi caramizi pt. deplasare

      Desi exista un numar mare de mijloace de invatamant omologate si cuprinse in catalogul Ministerului Educatiei si Cercetarii, acestea sunt putin cunoscute si procurate. Multe din mijloacele de invatamant ajunse in scoli din diferite motive au fost abandonate, neintretinute si in consecinta au ajuns obiecte de reforma. Se constata la unitatile care dispun de sali ca nu au dotare corespunzatoare, acest lucru explicandu-se prin tematicile lectiilor destinate in majoritatea cazurilor jocurilor sportive, fapt pentru care aparatura si instalatiile mobile sunt scoase din scoli si se expun degradarii.

      De asemenea mijloacele destinate dezvoltarii calitatilor motrice, datorita locului de depozitare, necesita manevrari greoaie si supraveghere in pauze, indeamna profesorul la renuntari. Pentru a determina utilizarea continua a mijloacelor de invatamant este necesara depozitarea acestora la locul activitatii. Exemplu: incastrarea inperetii laterali ai salilor a unor dulapuri cu rafturi special adaptate pentru fiecare obiect; fixarea pe tavanul salii a unui dispozitiv culisant pt franghii si prajini;instalarea in colturile salii a unor bare de tractiune).

      Cai pentru realizarea unei dotari optime:

 1. Dotarea de la buget;

 2. Autodotari prin posibilitati proprii;

 3.Atragerea de sponsori carora le permitem accesul la baza sportiva

Asociatia sportiva scolara; 

 4. Dotari din partea organizatiilor sportive.

                                                                                                      Prof. Tulea Daniel