I. Tactica în atac – succesiunea necesară şi distinctă a acţiunilor individuale şi colective întreprinse de atacanţi şi relaţiile dintre ei, de la intrarea în posesia mingii până la finalizare sau deposedare.
A. Principiile generale ale tacticii:
- trecerea rapidă din apărare în atac şi din atac în apărare;
- concentrarea asupra tuturor acţiunilor de joc pe durata acestuia;
- efectuarea acţiunilor la momentul potrivit şi fără greşeli;
- dezvoltarea simţului anticipativ în atac şi apărare;
- crearea superiorităţii numerice (atac, apărare);
- colaborarea în cadrul echipei (sprijin reciproc) şi determinarea adversarului să greşească.
B. Principiile speciale pentru atac:
- păstrarea mingii în posesia echipei, ca preocupare generală în vederea finalizării sau a altor scopuri tactice;
- principiul jocului în adâncime;
- principiul câştigării de spaţii în terenul advers (penetrării);
- principiul mobilităţii, al schimbării ritmului şi părţilor de joc;
- principiul improvizaţiei sau schimbării atunci când adversarul a descoperit intenţiile atacanţilor;
- principiul lărgirii frontului de atac (desfacerea apărării adversarului).
C. Principii speciale pentru apărare:
- principiul asigurării contra jocului în adâncime al adversarului şi îndepărtării acestuia;
- principiul întârzierii atacului advers;
- principiul echilibrului numărului de jucători în apărare faţă de numărul de atacanţi;
- principiul orientării apărării pe zonele şi direcţiile de atac ale adversarului;
- principiul controlului retragerii – folosirea tatonării.
II. Tactica colectivă pentru atac reprezintă folosirea principiilor de atac şi a regulilor după care acţionează echipa, atunci când toţi jucătorii colaborează între ei, acţionând împotriva apărării adverse.
III. Tactica colectivă în apărare reprezintă folosirea principiilor şi a regulilor de colaborare dintre doi sau mai mulţi apărători, având ca scop întârzierea, oprirea sau destrămarea acţiunilor de atac ale adversarului prin deposedarea acestora de minge şi înlăturarea pericolului de a primi gol.
Fazele atacului:
a) Faza I - intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac (zonele 1 şi 2 ale terenului);
b) Faza a II-a - pregătirea şi desfăşurarea atacului (zonele 2 şi 3 ale terenului);
c) Faza a III-a - finalizarea atacului (zona 4 a terenului).
Fazele apărării:
a) Faza I - pierderea mingii şi lupta pentru recuperarea ei (pressing);
b) Faza a II-a - replierea rapidă, organizarea apărării şi lupta pentru recuperare (pressing şi apărare combinate);
c) Faza a III-a - organizarea apărării imediate, lupta pentru recuperarea mingii şi apărarea porţii.
Măsuri de apărare la: aruncarea de la margine, cornere, lovituri libere, lovituri de la 11 m, minge ricoşată de la portar sau din barele porţii.
Formele atacului
A. Contra-atacul;
B. Atacul rapid;
C. Atacul poziţional;
D. Atacul cu circulaţie de minge şi jucători.
Voi puncta pe scurt ce reprezintă şi cum are loc fiecare din aceste forme de atac:
A. Contra-atacul, aşa după cum se autodefineşte, este acţiunea ce se desfăşoară instantaneu, cu o mare precizie şi în mare viteză, declanşată de echipa aflată în apărare, din momentul în care a intrat în posesia mingii în timpul unui atac al adversarului, surprins în poziţii avansate şi cu forţe reduse în apărare.
De obicei, contra-atacul poate şi trebuie să fie declanşat de jucătorul care intră în posesia mingii, indiferent de postul sau poziţia pe care acesta o are în momentul respectiv, evident putând fi declanşat şi, sau mai ales, de portarul propriu.
Orice contra-atac are ca faze:
- iniţierea;
- desfăşurarea;
- finalizarea.
Cerinţele de bază în realizarea unui contra-atac sunt:
- gândirea tactică superioară (alegerea celui mai bun moment de declanşare);
- promptitudinea şi precizia pasei adresată celui mai bine plasat dintre vârfuri;
- o pregătire fizică şi morală foarte bine pusă la punct ale jucătorilor ce desfăşoară contra-atacul, cu o forţă de pătrundere capabilă să treacă rapid la finalizarea necesară.
B. Atacul rapid se desfăşoară în timp scurt spre poarta adversă, având ca bază verticalizarea jocului printr-un număr minim de pase (lansări în adâncime ale atacanţilor) şi alegerea drumului cel mai simplu şi direct spre finalizare.
El poate fi simplu, declanşat din 2 – 3 pase precise şi desfăşurat în mare viteză, prin demarcări reuşite ale jucătorilor ce primesc mingea şi o transmit sau a celui ce finalizează.
Mai poate fi atac rapid prin acţiuni combinative realizate în viteză, cu demarcări precise şi eficiente, fără conduceri sau întârzieri inutile, ce ar duce la anularea avantajului numeric sau al atacului propriu-zis.
C. Atacul poziţional
Când nu avem posibilitatea să desfăşurăm contra-atac sau atac rapid, recurgem la alegerea atacului poziţional, la care participă mai mulţi jucători. În funcţie de aşezarea adversarului în apărare, căutăm să alegem cel mai eficient drum, cea mai vulnerabilă parte sau culoar al adversarului, în vederea pătrunderii, sau pasei ce urmează să o efectuăm, funcţie de poziţia vârfurilor proprii, sau a jucătorilor noştri ce participă la atac, în vederea finalizării acestuia.
Cred că este necesar să specificăm că, în toate formele de atac (contra-atac, atac rapid şi atac poziţional), o importanţă covârşitoare o au precizia şi viteza paselor, precum şi demarcările jucătorilor proprii (eficienţa acestora, modul cum se debarasează de adversar).
O precizare utilă ar fi aceea că dirijarea atacurilor proprii va ţine cont de valorificarea calităţilor jucătorilor echipei ce atacă, precum şi de slăbiciunile apărătorilor, fie cunoscute mai demult, fie depistate în jocul respectiv de către antrenor dar, îndeosebi de către jucători.
D. Atacul cu circulaţie de minge şi jucători
Pe lângă cerinţele subliniate la celelalte forme de atac, în plus aici se urmăreşte desfacerea sistemului de apărare al adversarului şi scoaterea acestuia din dispozitiv sau depăşirea lui prin pase precise, pe poziţii viitoare cu încercări de ruperi de ritm şi pătrunderi surprinzătoare ale jucătorilor în terenul advers.
Formele apărării
A. Apărarea om la om;
B. Apărarea combinată;
C. Apărarea în zonă.
Fiecare din aceste forme prezintă avantaje dar şi dezavantaje, echipele folosind în funcţie de concepţia de joc şi de sistemul adoptat, una din ele sau combinaţii, aşa cum vom arăta atunci când vom vorbi despre sistemul de joc.
Sistematizarea mijloacelor tehnico-tactice
Mijloacele tehnico-tactice specifice atacului:
a) Individuale: - posesia mingii:
- driblingul;
- piruetele;
- fentele;
- şuturile.
b) Colective:- pasele - după distanţă;
- după direcţie;
- după traiectorie;
- după poziţia coechipierului.
- demarcajul;
- schimbul de locuri;
- un – doi –ul;
- centrările;
- preluările;
- devierile;
- degajările.
Mijloace tehnico-tactice specifice apărării:
a) Individuale: - marcajul, supraveghere pressing;
- tatonarea, hărţuiala;
- dublarea, acoperirea;
- intercepţia;
- deposedarea;
b) Colective: - dublajul;
- pasul înainte (la offside);
- pressingul.
Mijloace tehnico-tactice specifice fazelor fixe:
a) În atac: - lovitura de la 11 m.;
- loviturile libere;
- repunerea de la margine;
- cornerul;
- lovitura de începere.
b) În apărare: - zidul;
- lovitura de la 11 m.;
- cornerul;
- loviturile libere;
- lovitura de începere.
Mijloacele tehnico-tactice specifice portarului:
- dirijarea apărării;
- anihilarea contra-atacului;
- degajările cu mâna sau piciorul la jucători bine plasaţi (în poziţii favorabile).
Metode de pregătire a tacticii
Formele teoretice – despre care am mai amintit.
Formele practice care cuprind:
a) Exerciţii complexe, izolate sau de joc cu jucătorii care vor colabora;
b) Jocul la o poartă;
c) Jocul pe teren redus;
d) Jocul şcoală, condus de antrenor care opreşte şi explică cum trebuie să acţioneze jucătorii;
e) Jocurile de verificare;
f) Jocurile oficiale.
Tactica, aşa cum am văzut, nu poate fi concepută decât în corelaţie strânsă cu tehnica, pregătirea fizică şi ceilalţi factori ai antrenamentului, între ea şi restul factorilor existând o interdependenţă evidentă. Antrenorul, în procesul de instruire, va avea în vedere acest aspect.
De asemenea, în procesul învăţării, dobândirii şi perfecţionării principiilor, mijloacelor şi tuturor noţiunilor tacticii, trebuie să avem în vedere gradarea în funcţie de vârsta şi valoarea echipelor pe care le pregătim.
Sistemul de joc
Sistemul de joc reprezintă forma generală de aşezare, de organizare şi coordonare a acţiunilor pe timpul jocului a echipei în totalitate, repartizarea judicioasă a jucătorilor în teren, a sarcinilor pe zone, culoare, compartimente şi posturi, atât pentru atac, cât şi pentru apărare.
Această aşezare şi organizare apare evident la începutul jocului, ea nefiind rigidă, dinamica ulterioară a jocului şi cerinţele diferite ale jucătorilor, generale şi speciale, făcând ca acest sistem să funcţioneze. Echipa va acţiona ca un tot bine dirijat şi structurat, arătând că, în procesul de instruire s-a acţionat bine, în vederea obţinerii victoriei.
Cerințe ale sistemului de joc
Sistemul de joc trebuie să fie evolutiv în funcţie de modificările regulamentului sau de noutăţile care apar în pregătirea fizică, tehnică şi tactică a jucătorilor. În acelaşi timp, el trebuie să fie elastic, având posibilitatea de adaptare la acţiunile adversarului şi de trecere a echipei proprii din apărare în atac şi invers.
Sistemul de joc al fiecărei echipe trebuie să fie echilibrat, abordând cu aceeaşi intensitate şi seriozitate momentele de atac şi apărare, în funcţie de propriile posibilităţi şi ale celorlalţi competitori.
Sistemul de joc cu 4 fundaşi
Primii care au folosit acest sistem 1 – 4 – 2 – 4 au fost brazilienii, la Campionatul Mondial din 1958. La noi în ţară, a fost încercat la început de către antrenorii Lupaş şi Drăguşin, Progresul Bucureşti, iar apoi de alţi antrenori.
Caracteristici ale sistemului cu 4 fundaşi:
a) Forţa axului longitudinal ce-l reprezintă aşezarea:
- celor 2 fundaşi centrali;
- celor 2 (sau mai mulţi) mijlocaşi;
- celor 2 atacanţi centrali.
b) Existenţa celor trei linii de jucători:
- linia de fundaşi – cu sarcini specifice;
- linia de mijlocaşi – cu sarcinile lor;
- linia de atacanţi – cu sarcini de atac.
Nu vom intra în amănuntele sarcinilor jucătorilor în acest, el fiind deja depăşit de actualele aşezări şi dinamica jucătorilor. Vrem numai să subliniem că, la vremea lui, acest sistem a reprezentat un progres şi că fiecare compartiment avea sarcini precise, bine precizate în cadrul sistemului, atât în atac, cât şi în apărare, sarcini generale şi speciale.
Aspecte psihologie ale pregătirii tactice
Jucătorii participă la joc cu întreaga capacitate intelectuală, cu întreaga lor gândire creatoare, în vederea rezolvării situaţiilor stabilite dinainte sau apărute pe parcursul desfăşurării jocului, iar adversarii, la rândul lor, au şi ei acelaşi scop de impunere a tacticii personale şi de obţinere a victoriei.
Astfel, avem două tipuri de informaţii ce stau la baza exprimării tactice a echipelor şi anume;
- informaţii stocate (memorate):
- cunoştinţe teoretice;
- reguli de joc;
- scheme (stabilite);
- priceperi şi deprinderi tehnico-tactice.
- informaţii de joc:
- cunoaşterea exprimării adversarului;
- informaţii despre arbitrii, teren, etc.;
- aprecierea corectă a situaţiilor ivite pe parcursul jocului, atât la adversar, cât şi la echipa proprie.
Pe baza acestor informaţii, precum şi a tuturor proceselor psihice, echipa în totalitate şi jucătorul, încearcă rezolvarea corectă a tuturor situaţiilor tactice ivite în joc, fie, aşa cum arătam, stabilite iniţial în cadrul pregătirii, sau impuse de adversar pe parcursul jocului.
Organizarea jocului pe teren redus
La şcoala generală baza o reprezintă jocurile cu număr redus de jucători 7 x 7, competiţiile pe terenuri reduse cu număr redus de jucători fiind folosite frecvent, cu eficienţă în ceea ce priveşte adaptarea la posibilităţile copiilor.
- Despre aşezarea în teren, copiii trebuie să se bazeze pe câteva principii, fără a-i specializa de mici şi a le face recomandări tactice deosebite, deoarece ei sunt intuitivi şi nu se ştie ce vor juca dacă ajung fotbalişti.
- Metodic, se recomandă folosirea exerciţiilor tehnice legate de o nuanţă tactică (exemplu: distanţa dintre doi jucători în cadrul pasei în doi, circulaţia jucătorilor în exerciţii de grup bazate pe „dă şi du-te”, schimbul de locuri, exersarea exerciţiilor tehnico-tactice pe zone diferite ale terenului).
Obişnuindu-i pe copii să cuprindă un câmp vizual cât mai larg, însuşindu-şi o anumită nuanţă tactică a lovirii şi conducerii mingii, cunoscând sistemul inter-relaţiilor cu ceilalţi coechipieri în diferite faze de atac şi de apărare, copiii ajung să fie eliberaţi de „mirajul mingii”.
Ţinând cont de aptitudinile tânărului elev vom încerca să-i aşezăm în teren, pentru a înţelege că terenul având trei zone (apărare, mijloc, atac) şi în funcţie de situaţia de joc, el va trebui să rezolve faza în zona respectivă.
Conform opiniilor lui Constantin Ploieșteanu, la baza aşezării jucătorilor în teren, o importanţă deosebită o are:
1. Repartizarea jucătorilor pe anumite zone şi posturi să asigure îndeplinirea siguranţei în faza de apărare şi eficienţă la acţiunile de atac.
2. Dispunerea jucătorilor pe linii se va face în adâncime - pe axa longitudinală a terenului – deoarece aceasta este direcţia principală a acţiunilor de joc.
3. Să se sigure relativ uşor dublajul şi sprijinirea coechipierilor aflaţi în posesia mingii sau care întreprind diferite acţiuni de atac sau apărare.
4. Stabilirea locului în echipă a fiecărui jucător să se facă după calităţile fizice şi psihice corespunzătoare.
5. Demarcarea, element hotărâtor în iniţierea acţiunilor d atac trebuie făcută rapid, viteza fiind cu atât mai mare, cu cât adversarul este mai aproape de jucătorul care participă la acţiunea respectivă; căutarea spaţiului liber în demarcaj, ca şi susţinerea jucătorului cu mingea rămân elemente de bază ale atacului.
METODICA ÎNVĂȚĂRII TACTICII
Exerciţii pentru învăţarea demarcării
1. Leapşa de perechi pe un culoar.
- culoar 6 – 8 lăţime, elevii pe perechi se deplasează în alergare uşoară. La semnal, jucătorul din spate încearcă să-l atingă pe cel din faţă (se efectuează reciproc sub formă de concurs).
2. Careu 15 x 15 m., 2 perechi în interiorul careului (atacant – apărător) şi câte o minge aşezată pe laturile pătratului la 1 – 2m. în interior, iar alţi 4 jucători pe laturile externe. Atacantul încearcă să ajungă la una din mingi, iar apărătorul să-l deposedeze, astfel că după două reuşite rolurile se schimbă, apoi şi jucătorii din centru cu cei de pe margine.
3. Conservarea posesiei mingii. Joc 4 x 4 la 8 x 8 marcaj om/om, fiecare echipă pasează cu antrenorul; echipa care efectuează cele mai multe pase a câştigat. Acelaşi exerciţiu efectuat între două echipe (cine efectuează mai multe pase).
Jocul poate fi mai complex dacă condiţionăm numărul de atingeri sau delimităm suprafaţa de lucru (dimensiuni mari, mici, îngust şi lung, pătrat).
Exerciţii pentru învăţarea combinaţiilor simple
- Încrucişări şi învăluiri între 2 – 3 jucători – fără şi cu adversar semi-activ;
- Un – doi, un –doi pentru al treilea;
- Joc 1 x 1, 2 x 2, 3 x 3, pentru cupluri, triunghi cu porţi mici în care apar toate elementele jocului (reprizele scurte 5’ şi cu temă sunt de actualitate);
- Jocuri cu număr impar de jucători (atac, apărare) pe teren redus sau la o poartă;
- Se condiţionează ca temă (un–doi–uri, învăluirea), orice gol marcat considerat dublu pentru a stimula însuşirea acestor combinaţii.
Contra-atacul – constă în surprinderea apărării adverse prin acţiuni rapide. Este o armă eficientă care prinde nepregătită echipa adversă.
Un exerciţiu foarte bun pentru atac – apărare +contra-atac este următorul: 4 x 4 – 6 x 6 pe ½ teren normal, la o poartă atac normal; dacă apărătorii interceptează, trebuie să ajungă cu mingea până la centru. Se efectuează un număr de - 6 atacuri, după care rolurile se schimbă.
De remarcat că se punctează şi reuşita fundaşilor, întrecerea rămânând marea atracţie a copiilor.
În ceea ce priveşte acţiunile pe zone laterale şi centrale în atac, apar diferenţieri:
- zona centrală, de regulă bine acoperită, nu permite decât acţiuni directe (un–doi, un–doi pentru al treilea, angajări printre apărători sau şuturi de la distanţă);
- zonele laterale unde dublajul este mai greu de efectuat, permit acţiuni 1 x 1 cu centrări sau crearea de superioritate 2 x 1.
Prof. Tulea Daniel
