SPORTUL ÎNTRE ȘTIINȚĂ -SĂNĂTATE -EDUCAȚIE-SOCIALIZARE-PERFORMANȚĂ-FENOMEN.

 

SPORTUL - FENOMEN AL VIETII SOCIALE

 

In ultimele decenii activitatea sportiva a cunoscut o dezvoltare exploziva, impresionanta, cantitativ dar si calitativ, impunandu-se ca un factor de mare interes in viata sociala a lumii contemporane.

La o cercetare mai apropriata, constatam ca Sportul este creator de istorie si sursa de mituri, se sprijina pe traditie si creeaza simboluri, instiga la activitati de masa si angreneaza un mod de viata (fair-play, disciplina, etc), naste elemente de folclor si constituie un mod estetic de expresie.

Sportul inseamna efect de mare intensitate motrica, psihica si intelectuala, mereu in schimbare a structurilor de continut tehnic, proband cele mai neasteptate si imprevizibile atitudini.

Sportul a modificat perceptia oamenilor, care astazi apreciaza miscarea corpului sportivului, in toata plenitudinea si maiestria lui, competitia si introducerea sportiva, au devenit o bucurie a tuturor.

In privinta mostenirii, ca o contributie la zestrea societatii, sportul lasa in urma dincolo de trecatoarea aminitire a marilor ispravi (performante) mai mult sau mai putin dramatice, in primul rand “recordul” ca expresie memorabila a perfectiunii atinse, a posibilitatii de a masura limitele capacitatilor fizice umane si de a facilita progresul in aceasta directie.

Activitatea sportiva si eroii ei, ca oglindiri ale realitatii si expresiei de intrecere ca surse ale idealului de frumusete umana, au determinat sociologi, scriitori, arhitecti si constructori, sa realizeze inestimabile opere de arhitectura sportiva, bucati memorabile de literatura sportiva, nepretuite piese de arta plastica, cu subiect sportiv, impresionante filme sportive.

Dinamismul sportului se alatura, dinamismului dansului si teatrului, diferenta subtila aparând doar in modul de exploatare a calitatilor motrice (forta, viteza, rezistenta) si a altor extreme ale potentialului fizic uman.

Aceste, câteva enuntari, prezinta “SPORTUL” ca un “FENOMEN” al vietii sociale moderne, practicat de catre sute de milioane de sportivi si vizionat ca spectacol pe marile arene sportive de miliarde de spectatori.

Ca fenomen social, sportul, si-a dezvoltat un grandios spatiu de activitate, nu exista in lume, localitate care sa nu puna la dispozitia sportivilor, locuri, spatii si arene pentru pregatire si concurs.

Marea performanta, rezultatele de exceptie, numarul mereu mai crescut al practicantilor, au condamnat sportul de inalt nivel sa paraseasca practicarea in natura si sa se afiseze in sofisticate complexe din beton si sticla.

De la impunatorul stadion olimpic de la Atena construit in anul 1896, pâna la sofisticatele complexe sportive de la Munchen 1972, Montreal 1976, Moscova 1980, Atlanta, Barcelona, Seul si Los Angeles, Athena, vadesc un progres extraordinar, cu ansambluri spatioase si aratoase. Cu geniul lor specific, aceste constructii au folosit cele mai noi cuceriri ale tehnicii, s-au bazat pe geniul unor mari arhitecti, devenind elemente de necesitate pentru populatia marilor orase.

Fenomenul sportiv, determina o noua viziune sociala, asupra rolului miscarii sportive in viata si activitatea omului modern. Componenta a vietii sociale fenomenul sport apeleaza in realizarea obiectivelor educationale la Componentele Pedagogiei, care se refera la :

-educatia intelectuala;

- educatia morala;

- educatia sportiva ( profesionala);

- eduatia estetica;

- educatia motrica  ( artistica – miscarii);

- educatia in arta conducerii ( comportarii).

Se impune, deci ca acest fenomen social sa si precizeze scopul social, caile si mijloacele de satisfacere a necesitatilor umane, de practicare a sportului de inalt nivel.

Numerosi oameni de stiinta, initial prin cercetari izolate Stranzy 1962, Gabiler 1965, mai recent Erbah, Schimtz, apoi Resortul European al Institutelor de Stinta a Sportului, si  Institutul Mondial al Formarii si Per4fectionarii Antrenorilor, prin organizarea de consfatuiri si congrese internationale, au reusit sa precizeze si sa concretizeze faptul ca Fenomenul sportiv are la baza o stiinta proprie denumita STIINTA SPORTULUI.

Aceasta in ansamblul ei trebuie sa uneasca eforturile tuturor specialistilor ce activeaza in domeniul “sport” pentru definirea legilor si legalitatilor, care stau la baza schimbarilor si a dezvoltarii fenomenului sportiv in general si pe ramuri de sport in particular, in scopul de a le stapâni si folosi in interesul progresului uman.

 

STIINTA SPORTULUI

 

Prin insasi denumirea sa, se evidentiaza simbioza intre “stiinta” si “sport”.

Sportul ca o activitate complexa organizata si sistematica, orientata spre un anumit scop competitia si performanta sportiva, nu isi poate atinge obiectivele decât cu ajutorul datelor furnizate de Stiinta Sportului.

Un aspect esential al Stiintei Sportului il reprezinta carecterul sau teoretic.

Aparuta relativ recent in stiinta sportului, structura datelor, conceptelor si teoremelor capabile sa-i asigure consensul, sunt inca echivoce, datorate multelor discipline sportive care concura la procurarea informatiilor si a domeniilor de studiu.

Institutul Federal de Stiinta a Sportului din Koln, Germania a editat in anul 1992 si a completat in 1994 cu sprijinul unei echipe internationale, primul dictionar de terminologie prin care se cauta definirea si continutul Stiintei Sportului.

In istoria inca tânara, a disciplinei, diferitele aspecte specifice sau agregate nu au putut fi amalgamate decât foarte rar, pentru a constitui un ansamblu functional in sensul unei cercetari integrative, interdisciplinare. Se simte nevoia de regrupare nationala si internationala, sub forma insumarii subdisciplinare care o compun, pentru a reprezenta expresia vizibila a acestei situatii.

Congresul Resortului European de Stiinta a Sportului organizat la Koln in anul 1994 la care au participat specialisti din cadrul C.I.O., Federatiilor Internationale, A.C.N.O. si oameni de stiinta din diferite domenii ale cercetarii sportive, au cazut la un consens de acceptare a prevederilor Dictionarului Stiinta a Sportului pentru a satisface nevoile impuse de cercetarea fenomenului sportiv.

Stiinta Sportului este interpretata ca o stiinta tranversala, o stiinta compozita, o stiinta aplicata, interdisciplinara, multidisciplinara.

Criteriile care o definesc sunt:

a) obiect de cercetare autonom determinat de fenomenul “Sport” ca obiect formal;

b) sistematizarea cunostintelor noi care are loc in interiorul subdisciplinelor stiintei sportului;

c) concepte si metode de cercetare specifice, acestea devenind de obicei din stiintele mama;

d) terminologia stiintifica intr-o foarte mare dependenta cu a disciplinelor mama;

Ca subdiscipline ale Stiintei Sportului sunt: Pedagogia, Psihologia, Sociologia, Medicina, Istoria, Filozofia, Informatica si Politica sportului, Biomecanica, Teoria anttrenamentului, Teoria Competitiei, Jurnalism sportiv, Instalatii si Echipament sportiv.

A creeat multe discutii daca Teoria antrenamentului sa fie trecuta ca subdiviziune a Stiintei Sportului sau ca o componenta inclusa in cadrul Stiintei Antrenamentului, considerându-se antrenamentul ca un fenomen al pregatirii sportive, complexe si indreptate spre scopul performantei sportive.

Ca sub-diviziune a Stiintei Sportului , Pedagogia Sportului raspunde de aspectele educationale si de instruire a sportivilor, in procesul de antrenament.

PEDAGOGIA SPORTULUI – se incadreaza in rindul disciplinelor  stiintifice, deoarece indeplineste urmatoarele conditii de baza pentru a fi definita ca stiinta :

· are obiect propriu de studiu (  cerintele comportamentului sportiv) ;

· are metode proprii de studiu ( stiinta antrenamentului ) ;

· are notiuni clare si bine conturate  ( coportamentul socio-sportiv) ;

· stabileste, defineste legi,norme,principii, si regulamente de disciplina si educatie sportiva.

Profesionalizarea masiva a activitatii sportive, aparitia problemei de “sportiv de inalt nivel”, statutarea codului de conduita in activitatea “profanista de performanta”, câstigurile materiale de neconceput cu ani in urma, au determinat ca in preocuparile din ce in ce mai multor oameni de stiinta sa se indrepte spre studiul componentelor Stiintei Sportului, Sportul a beneficiat de transferul celei mai recente si moderne cuceriri din inalte stiinte de sine statatoare, acestora adaugându-li-se in coada denumirea fenomenului studiat “sport”.

In intreaga lume, nu mai surprinde pe nimeni când se vorbeste de “medicina sportiva”, “pedagogia sportiva”, “sociologia sportului”.

Putem defini, fara emotia de a gresi Stiinta Sportului: “Totalitatea conceptelor, discutiilor si metodelor care au ca obiect in conformitate cu regulile stiintifice fundamentale, problemele si manifestarile fenomenului (domeniului) “Sport”

Dorinta de intrecere, se pierde in istoria umanitatii, totusi sapaturile arheologice de la Olimpia, au scos la iveala placile de marmura pe care se aflau numele campionilor jocurilor olimpice antice.

Primul invingator, Korebas, bucatar si negustor din Elada, apare consemnat ca cel mai vechi campion olimpic, anul 776 i.e.n. Din acest moment, in galeria de veacuri a sportului olimpic organizat se paseste ferm, pe tarâmul cunoasterii intrecerii intre sportivi, cel care a generat obiectul de studiu al istoriei sportive, asupra olimpismului ca fenomen, in care isi afla geneza obiectul stiintei sportului, aparitia fenomenului sportiv.

 

PEDAGOGIA SPORTULUI

 

Subdiviziune a Stiintei Sportului prin insasi denumirea disciplinei se evidentiaza simbioza intre pedagogie si sport.

Cercetarile moderne au conturat conexiunea dintre ele, dând o semnificatie aparte acestei noi discipline.

Se pune intrebarea de ce sportul are nevoie de o pedagogie proprie ?

Deoarece, pedagogia este Stiinta Educatiei. Educatia, este o activitate constienta si sistematica, orientata spre un anumit scop, pentru formarea si dezvoltarea omului.

Omul pe tot parcursul vietii sale se educa, in special in perioada copilariei si a tineretii.

Pedagogia este stiinta formarii si perfectionarii umane, este stiinta care studiaza legile educatiei, si-i inarmeaza pe cei ce constituie obiect al educatiei cu principii, norme, reguli, legi ce trebuie cunoscute si respectate in activitatea socio-profesionala. Antrenorul sportiv, profesorul de sport sunt si educatori ai colectivelor de sportivi, ceea ce impune din partea acestora sa rezolve si aspectul educativ in procesul formativ al viitorului performer.

Antrenamentul sportiv ca “proces de actiune compex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre scop”, constituie totodata si un proces de educare al practicantilor.

Pedagogia sportiva, a aparut din necesitatea sociala impusa de fenomenul sportiv pentru a da o orientare si o indrumare asupra continutului educativ al antrenamentului si competitiei sportive.

Aparitia si dezvoltarea ideilor pedagogiei sportive nu este intâmplatoare. Necesitatea de a cunoaste cerintele fenomenului sportiv, de a explica si generaliza experienta acumulata in practicarea sportului, a determinat aparitia si dezvoltarea gândirii pedagogice, iar apoi a teoriei pedagogice, care are menirea sa asigure antrenorilor o pregatire profesionala compexa, necesara pentru realizarea pregatirii sportivilor.

Este pedagogia sportului o ramura a Pedagogiei Generale, sau o componenta a Stiintei Sportului ?

Ce ramura a pedagogiei generale, pedagogia sportului raspunde prezent, deoarece cuprinde in continut componentele educatiei, notiunea de educatie; functiile educatiei, trasaturile caracteristice, metodele de cercetare, elementele constitutive ale procesului educatiei, cât si principiile metodico-organizatorice ale procesului educativ.

De asemeni, Pedagogia Sportului este si o ramura distincta in Stiinta Sportului, deoarece este construita ca o stiinta de sine statatoare, pentru ca indeplineste cerinta de baza, având un domeniu vast si propriu de cercetare.

Fenomenul sportiv constituie un aspect concret al realitatii vietii sociale pe care nu-l mai cerceteaza alte stiinte, sau il cerceteaza din alte puncte de vedere.

Pedagogia sportiva foloseste metode stiintifice in investigarea obiectului sau de studiu “Sportul” si ajunge la adevaruri cu caracter general, dezvolta o teorie proprie prin care aprofundeaza mai adânc realitatea cercetata, emite teze si directii prin care ajuta practica sportiva.

Aceste cerinte sunt indeplinite de catre pedagogia sportului, global si diferentiat pe ramuri de sport.

 

EDUCATIA SPORTIVA - OBIECTUL DE CERCETARE AL PEDAGOGIEI SPORTIVE

 

Cuvântul “educatie” este de origine latina si are semnificatia de “ingrijire”, “cultivare”.

Deci, pedagogia sportiva emite adevaruri pentru indrumarea si cultivarea personalului angajat in realizarea performantelor sportive.

In lumea contemporana, subiectii implicati in fenomenul sportiv, isi desfasoara activitatea in societate, laolalta cu ceilalti oameni, beneficiind de experienta lor sociala, care ii invata cum sa munceasca si se impun cerinte sociale de comportament.

Sportul, activitatea sportiva este cunoscuta ca o componenta a vietii sociale.

Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, intr-un cuvant competitia sportiva, este un proces viu, care angajeaza in practica sociala sute de milioane de oameni, impartiti in doua categorii:

- practicanti: antrenori, medici, metodisti, pedagogi, psihologi si nu in ultimul rand sportivi.

- iubitori ai fenomenului sportiv: spectatori, suporteri, sponsori, organizatori de competitii.

Fenomenul sportiv traseaza ca o directie de cercetare si studiu pedagogiei sportive stabilite de cai si mijloace de educare a acestora in ideea stabilirii unui climat civilizat de derulare a activitatilor sportive.

In formarea viitorilor sportivi de inalt nivel, educarea are la baza principiile si metodele pedagogiei sportive, prin care sunt precizate caile si mijloacele de comportament in antrenament si in competitia de catre antrenori si sportivi.

Sunt definite si prezentate spre aplicare, cai si metode prin care se directioneaza stilul si formele de munca in antrenament, modalitatile de prezentare si participare in competitiile, rolul instituirii unui program de organizare a timpului necesar formarii, un cod igienico-sanitar pentru mentinerea unei stari de sanatate, toate in ideea obtinerii unui randament optim al pregatirii.

In concluzie, Pedagogia Sportului are fenomenul sportiv ca “obiect de cercetare autonom” si se bazeaza pe terminologia stiintifica a pedagogiei generale in eliberarea conceptelor si metodelor de cercetare specifica, general si diferentiat pe ramuri sportive.

Componentele care definesc fenomenul sportiv si care impun o aplicare spre “studiu a specialistilor pedagogiei sportive, sunt precizate prin cerintele Competitiei sportive, Antrenamentului, Motivatia si nivelul performantei, Capacitatea de performanta, coroborate cu necesitatile de pregatire ale subiectilor impusi de practica sportiva, antrenor-sportiv.

 

COMPETITIA SPORTIVA

 

Termenul “competitie” este deseori utilizat ca sinonim cu termenul “concurs”. Cerintele impuse prin regulamentele de concurs definesc competitia astfel:”Confruntare aranjata in prealabil, pe baza principiului egalitatii sanselor, intre indivizi echipe sau notiuni, pentru o miza abstracta, simbolica sau materiala, care ca o regula poate fi obtinuta de numai una din partile angajate”.

Valoarea competitiei, consta in precizarea regulamentara a naturii scopului in care se organizeaza dupa care acestea sunt:

- natura abstracta, concursuri amicale, de verificare in care accentul este pus pe o confruntare pentru verificarea performantelor;

- natura simbolica in care rezultatul competitiei este recompensat prin premii simbolice, cupe, medalii, diplome, ierarhizari si calificari valorice.

- natura materiala in care rezultatul sportiv este recompensat prin numeroase forme, cadouri personale, prime in bani, bunuri materiale.

Competitia indiferent de natura premiilor, impune antrenamentului sportiv sa-si modeleze continutul in vederea cresterii constiintei propriilor valori a sportivilor, prin rationalizarea actiunilor celor doi factori, antrenor-sportiv.

Deci, competitia sportiva, determina organizarea procesului de pregatire sportiva in directia aplicarii practice a deprinderilor tehnice si capacitatilor motrice.

ANTRENAMENTUL SPORTIV

 

Este definit: “Proces de actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre scop.

- Procesul de actiune complex este constituit din toate activitatile, efectuate de catre antrenor si sportiv in scopul realizarii cerintelor ce determina performanta unui sportiv;

- Aspectul sistematic cuprinde: planul de antrenament, continutul, metodele de antrenament si obiectivele intermediale evaluate prin probe si norme de control;

- Orientarea spre scop reprezinta toate masurile definite de catre antrenor, prin care se realizeaza nivelul de performanta determinat.

Antrenamentul trebuie condus dupa criterii stiintific stabilite si dirijat prin planuri si programe de scurta, medie si lunga durata, corespunzatoare obiectivelor instructiv-educative standardizate, conform modelului competitional stabilit.

Performanta sportiva se afla intr-o continua dezvoltare, ceea ce-i obliga pe antrenori si sportivi sa-si perfectioneze necontenit stilul si metodele de munca.

MOTIVATIA IN SPORT

 

Practicarea sportului este apanajul unor sportivi, care cunoscand cerintele si efectele pozitive ale performantei sportive, devin de la inceput motivati pentru practicarea unei discipline sportive .

Motivatia reprezinta ansamblul dinamic, structurat ierarhic, al trebuintelor, dorintelor, intereselor, inclinatiilor, tendintelor, aspiratiilor, asteptarilor, nazuintelor, intentiilor, care toate impreuna reprezinta moto-ul primar al conduitei, viitorului sportiv de performanta.

Pe langa aceste componente, antrenorul mai trebuie sa ia in calcul si convingerile si atitudinile morale ale sportivului, deoarece acestea joaca un rol important in orientarea conduitei sale pe timpul pregatirii.

De asemenea conduita sportivilor este influentata si de obisnuite devenite trebuinte functionale, nevoia de a citi, de a informa, de a fuma cat si alte trebuinte care pot crea stari afective placute sau neplacute in procesul de antrenament.

Motivatia de reusita consta in educarea la sportivi a: Dorintei pentru ameliorarea si mentinerea propriilor capacitati, la un nivel cât mai inalt posibil tehnic, tactic, fizic, moral-volitiv, in asa fel ca performanta sportiva sa poata fi condusa spre un succes sau o performanta valorica superioara.

Dezvoltarea motivatiei pentru performanta, depinde de maiestria antrenorului, de a aprecia cât mai aproape de adevar rezultatul sportiv. Procesele de moment ale motivatiei sportive, pentru performanta sunt, deci, asimilate procesele cognitive si emotionale si se bazeaza pe experienta individuala a antrenorului si a sportivilor din alte situatii in care au fost realizate alte succese de valoare.

CAPACITATEA DE PERFORMANTA SPORTIVA

 

Printre factorii susceptibili sa determine performanta sportiva se pot distinge: conditia fizica, tehnica sportiva, tipul biologic si componentele psiho-sociale.

In baza modelului de performanta, cu ajutorul normelor pentru reusita, antrenorul poate sa regularizeze procesele de antrenament, privitoare la factorii individuali ce determina performanta.

Acest proces, se bazeaza pe calcule statistice si pe analize exacte ale structurii exigentelor unei discipline sportive, constituie caile spre optimizare.

Principiul optimizarii este utilizat in stiinta antrenamentului modern si vizeaza performanta din competitiile de inalt nivel, deoarece au la baza dezvoltarea de teste si norme, apropriate de cerintele concursului de obiectiv.

Deci, capacitatea de performanta a unui sportiv este definita ca “performanta maxima posibila” dintr-o disciplina sau proba sportiva.

Fenomenul sportiv mai cuprinde Teoria Antrenamentului, Antrenor, Teoria miscarii, Teoria Actiuni, Diagnoza Performantei, Norme probe si cerinte pentru reusita, Dezvoltarea performantei, Norme si Probe pentru Selectie si Dezvoltare etc., toate evidetiind un spectru larg de studiu pentru definirea principiilor didactice si educative creind astfel sfera de studiu si cercetare pentru Pedagogia Sportiva.

Introducerea noutatilor stiintei moderne in practica sportiva, impune ca didactica si educatia sa nu se limiteze doar la vârsta colipariei si tineretii, ci sa fie prezenta pe parcursul vietii sportive.

Numai ca in timp ce pentru educatia sportiva a copiilor, rolul antrenorului are un caracter didactic (de invatare) de mare importanta in educarea sportivilor consacrati de valoare, apare doar ca o necesitate importanta in canalizarea si directionarea factorilor de educatie spre respectarea regulamentelor, a eticii de concurs si a respectului fata de spectator.

S-a aratat mai sus ca pedagogia sportului a aparut din necesitatea practica de a se da o explicatie stiintifica, o indrumare teoretica activitatii educative, pe care o reclama activitatea sportiva.

Deci, izvorul principal al stiintei pedagogiei sportive il constituie practica instructiv educativa din domeniul sport.

Activitatea educativa a sportivilor, ridica in fata pedagogiei sportive, probleme noi, care sunt solutionate, oferind in acelasi timp material pe baza caruia se pot stabili anumite generalizari stiintifice.

Sportivul are nevoie permanenta de indrumare pe parcursul etapelor, formarii ceea ce impune din partea antrenorului desfasurarea unei activitati complexe in procesul de predare a cunostintelor tehnice si de dezvoltare motrica, de invingere a dificultatilor cu care se confrunta in formarea acestuia, in drumul sinuos spre performanta sportiva.

Deci, educatia este ansamblul de actiuni si influente intentionate, constiente, exercitate de antrenor asupra unui sportiv sau grup de sportivi in scopul de a-l (a-i) dezvolta si forma ca performeri.

                                                                                    Prof. Tulea Daniel

 

IMPORTANȚA MIȘCARII FIZICE LA COPII DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ-E.F.S.

 În această societate contemporană, apăsată de sedentarism, de stres, de agresivitate, activitatea sportivă are un rol social major. Fenomenul sportiv a devenit o activitate socială, economică şi de recreere cu valenţe deosebite. Avem convingerea că mişcarea în aer liber, practicarea sportului ameliorează condiţia umană, implicit calitatea vieţii, iar practicantul activităţilor sportive dobândeşte un ansamblu de cunoştinţe şi abilităţi benefice atât pentru sine cât şi pentru societatea din care face parte. Mişcarea, exerciţiile fizice, activitatea sportivă competiţională şi necompetiţională contribuie la dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine, la implementarea în activitatea zilnică a unor mecanisme de autoreglare a stărilor psiho-comportamentale .

         Din nefericire, marcat de tehnologia modernă, de lumea virtuală care l-au înlănţuit în spaţiul închis al locului de muncă sau al casei, omul contemporan s-a depărtat de natură, de arenele sportive. Faptul că mulţi copii „practică” astăzi diferite ramuri sportive pe calculator, în timp ce sunt „scutiţi” de către părinţii excesiv de protectori de orele de educaţie fizică desfăşurate în şcoală reprezintă un fenomen social real şi deosebit de primejdios. Această realitate constituie un semnal de alarmă pentru toţi factorii implicaţi în procesul de formare a tinerei generaţii. De aceea e importantă nu doar conturarea unor concepte şi metodologii specifice,  ci şi readucerea în atenţia societăţii a celebrului dicton al lui Juvenal: „Mens sana in corpore sano”.

În cercetările mele m-am axat pe opiniile acelor specialişti care atribuie sportului un rol benefic în societatea umană contemporană. Ca partizani ai practicării sportului în cadru organizat, după un program riguros întocmit şi sub îndrumarea atentă a unei echipe complexe, interdisciplinare, care să reunească în structura ei deopotrivă antrenor şi psiholog, fiziolog şi biochimist, preparator fizic şi nutriţionist, dar şi medic sportiv, considerăm ca deplin reală şi justificată afirmaţia că o societate în care se îngemănează „omul care se joacă” (homo ludens) cu „omul care munceşte” (homo faber) factorul sportiv capătă aspect social, care poate fi evaluat pozitiv. De asemenea, practicarea sportului,     a exerciţiilor fizice dă valoarea umană durabilă acestui fenomen social care este sportul.

Psihologia sportului acordă o mare importanţă studiului personalităţii. „Specialiştii domeniului s-au convins deja că pentru marea performanţă nu sunt necesare doar calităţi motrice, de nivel superior, ci şi trăsături de personalitate compatibile cu exigenţele şi tensiunea psihică generată de competiţia sportivă.” Competiţia sportivă, la orice nivel s-ar desfăşura, implică din plin laturi ale personalităţii, în special planul afectiv. Sentimentele trăite de sportivi fie în situaţie de victorie, fie de eşec, trăirile suporterilor, toate acestea subliniază necesitatea studierii laturii psihologice a sportului, astfel încât să se poată stabili influenţa pozitivă pe care sportul o poate avea asupra dezvoltării personalităţii.

În plan biofizic, perioada şcolară mică poate fi considerată o perioadă de tranziţie între copilăria mică şi pubertate. Tensiunile frecvente la nivelul organismului duc la creşterea numărului de momente de criză ale dezvoltării, ceea ce creează o serie de inabilităţi şi instabilităţi motorii ce se manifestă în mai multe planuri practice. Aceste dificultăţi se reduc treptat, atât ca efect al dezvoltării organismului în ansamblu, dar şi ca urmare a exerciţiului, a creşterii capacităţii de control voluntar al conduitelor proiectate.

Se apreciază că la această vârstă, copilul nu este deosebit de robust, din contră, este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor, are indispoziţii la alergii, dar se reduc bolile contagioase. Cu toate acestea, sporesc îndemânarea şi agilitatea, creşte forţa musculară, iar caracterul ambidextru - şi el necesar în sport - se accentuează. Organele de simţ, modalităţile senzoriale, posibilităţile de a reflecta în mod complex obiectele şi fenomenele cu care vine în contact se dezvoltă, iar adaptarea la mediu şi extinderea câmpului de acţiune şi dezvoltarea unor noi abilităţi devin posibile a se realiza într-un plan superior tocmai prin aceste creşteri de dezvoltare biofizică.

Toate aceste aspecte mă conduc la concluzia că perioada celei de a treia copilării este propice nu doar debutului şcolarităţii, ci şi începerii unei activităţi sportive cu şanse sporite de a căpăta caracter de performanţă.

Ca şi în plan biofizic, în plan psihic transformările la această vârstă se fac lent şi nespectacular, fiind cu toate acestea fundamentale pentru evoluţia ulterioară a copilului. În primul rând, orientarea generală se schimbă, prin abandonarea intereselor pregnante din perioada anterioară, care sunt înlocuite cu interesul pentru achiziţionarea de noi cunoştinţe, prin învăţare. Mai atent şi mai exigent faţă de acţiunile sale, şcolarul mic are un spirit critic tot mai ascuţit. Apar preocupările pentru colecţionare, care exprimă nevoia internă de reunire şi clasificare. Cu precădere la copiii cuprinşi în activitatea sportivă, dar nu numai la aceştia, vom găsi albume întreg cu imagini ale marilor sportivi din ramura de sport îndrăgită, alături de celelalte colecţii specifice vârstei. Totodată, fenomenul central devine regula, mai cu seamă respectarea regulilor. Ca urmare a acestor aspecte, şcolarul mic tinde să nu tolereze pe cei care ies în afara regulilor, aspect psihic ce poate fi speculat de un bun antrenor; căci sportul, poate mai mult decât alte activităţi umane, nu se poate desfăşura în afara normelor.

La vârsta şcolară mică se întâlnesc restructurări şi dezvoltări ale unor componente psihice ce duc la propulsarea acţiunilor desfăşurate imprimându-le acestora un caracter mai organizat. Un rol important în aceste transformări îi revine componentei motivaţionale (mobiluri, stimuli, trebuinţe, motive, interese, aspiraţii, idealuri). Mobilurile interioare, cum ar fi setea de cunoaştere ori dragostea şi pasiunea pentru învăţătură vor conferi valenţe superioare evoluţiei vieţii psihice.

Sub aspectul caracteristicilor afective, vârsta analizată este percepută ca fiind una de căutare a echilibrului afectiv. Procesele afective se caracterizează prin tot ceea ce numim tonus afectiv: simţiri, trăiri, şi sensibilităţi sufleteşti vii şi puternice. La această vârstă, copilul se entuziasmează uşor, totul îl impresionează. În funcţie de stimulii care acţionează asupra lui, şcolarul mic se bucură sau se întristează, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta. Cu o puritate sufletească aparte, copiii sunt sinceri şi cred în cei mai mari ca ei. De aceea sunt uşor de modelat, dar se impune grijă deosebită faţă de modelul educaţional oferit. Părinţii, educatorii au obligaţia să le asigure o stare de optimism şi încredere, „asigurându-le treptate trecerea de la emoţii la trăiri sufleteşti superioare sub formă de sentimente de prietenie, de dragoste faţă de părinţi, colegi, profesori, de învăţătură şi nu în ultimă instanţă faţă de patrie.”

O latură importantă a personalităţii, care cunoaşte şi ea transformări în această perioadă de vârstă, este componenta socială. Odată căpătate, obişnuinţele sociale îl ajută pe copil să se raporteze tot mai corect la comportamentul civilizat, devenind mai sensibil şi controlat în relaţiile cu cei din jur. Interrelaţiile sociale şi caracteristicile acestora poartă nu doar amprenta societăţii, ci şi a vieţii familiale, şcolare şi sportive

Viaţa şcolară şi socială îl dezvoltă pe copil şi îl pregăteşte pentru adaptarea eficientă la mediul ambiant. Ca dovadă, spre sfârşitul perioadei copilul devine mai puţin dependent de familie şi de şcoală şi devine preocupat de a-i ajuta pe cei din jur, preocupare ce îl va ajuta să înţeleagă mai bine că pentru tot ceea ce face are nevoie de anumite abilităţi, de priceperi şi cunoştinţe. Astfel va avea o viziune mai largă asupra vieţii sociale şi a nevoii de a-şi dezvolta calităţile majore ale personalităţii sale.

La această vârstă copilul descoperă că pentru a desfăşura anumite activităţi trebuie să dispună de un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, fără de care nu şi-ar putea îndeplini scopurile propuse. Această descoperire îl face să încerce să se cunoască mai bine şi acest lucru se realizează, poate nu totdeauna conştient, în cadrul jocurilor de rol la care copilul participă cu mare interes şi pasiune. Evocând scene din acţiunile umane desprinse fie din viaţa cotidiană, fie din emisiuni TV sau spectacole vizionate, jocul copiilor îi ajută de multe ori chiar să-şi descopere aptitudinile şi să dorească să şi le cultive.

Privite ca ansamblu ce duce la performanţa sportivă, aptitudinile pentru sport sunt:

§ Somatice: înălţime, greutate, tip somatic, tip de fibră musculară

§ Funcţionale: tip de activitate nervoasă superioară, capacitate vitală, consum O₂

§ Biochimice: tip de metabolism, capacitate de refacere

§ Motrice: viteză, forţă, mobilitate

§ General motrice: capacitate de învăţare, rezistenţă la factori perturbatori, capacitate de mobilizare a energiei, capacitate de refacere psihică

§ Psiho-motrice: coordonare generală şi segmentară, echilibru static şi dinamic, schemă corporală, lateralitate, ambidextrie, tonus muscular, percepţii spaţio-temporale, integrare spaţială, chinestezie, ideomotricitate, viteză de reacţie, de repetiţie şi de anticipare, sincronizare

§ Motrice: viteză, forţă, mobilitate

§ Psiho-intelectuale: vigilenţă, atenţie, decizie, concentrare mentală, gândire, imaginaţie, memorie (fiecare cu multiple calităţi), anticipare

§ Psiho-afective:   echilibru   afectiv, dar  şi rezistenţă la stres

§ Psiho reglatorii voliţionale: efort voluntar, perseverenţă, combativitate, rezistenţă

Sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele au aceeaşi pondere sau acelaşi grad de încărcare genetică ori de educabilitate. Sfera aptitudinilor psihice influenţează nu doar calitatea prestaţiei fizice, ci şi eficienţa proceselor de învăţare, de rezolvare a problemelor, de adaptare la situaţii şi ambianţă, de comunicare şi relaţii umane, de adaptare la stres, de echilibrare a balanţei motivaţionale.

În vederea pregătirii pentru activitatea de performanţă, se va ţine cont de faptul că aptitudinile au o dinamică proprie de dezvoltare, de la copilărie la adolescenţă şi tinereţe, iar diferenţele în nivelul lor de dezvoltare sunt individuale. Există de asemenea posibilităţi de compensare interaptitudinală şi intersistemică.

După selectarea copiilor pe criterii aptitudinale cerute de specificul sportului ales, profesorul va analiza pe parcursul pregătirii sistemul aptitudinal şi modalităţile sub care el se obiectivează în comportamentul sportivilor, în vederea unei conduceri cât mai exacte, ştiinţifice a procesului de pregătire şi dezvoltare a personalităţii lor. Întrucât selecţia este un proces continuu, cunoaşterea cât mai reală a aptitudinilor se obţine prin coroborarea rezultatelor măsurătorilor prin probe şi teste cu cele ale observaţiei pedagogice a comportamentului sportivilor şi cu dinamica performanţelor obţinute în sportul ales.

         Aptitudinile pentru sport se află în strânsă legătură cu întregul sistem aptitudinal. Un aspect esenţial în acest sens îl constituie raportul dintre performanţa sportivă şi procesele intelectuale. Deşi specialiştii în psihologia sportului nu au ajuns încă la o concluzie general acceptată privind ponderea factorului intelectual în activitatea sportivă, în obţinerea performanţei, considerăm că s-a depăşit vechea mentalitate potrivit căreia sportul era privit ca activitate non intelectuală şi, ca atare, fără valenţe deosebite. Performanţa sportivă nu poate fi pusă doar pe seama muşchilor; ceea ce muşchii sunt pentru sportiv reprezintă ceea ce este ochiul pentru pictor, urechea pentru muzician ori vocea pentru cântăreţ – un instrument necesar, dar nu suficient. Armonia calităţilor intelectuale şi fizice duce la armonia personalităţii în ansamblul ei.

       Aspectele fizice şi psihice trebuie bine cunoscute de către cei implicaţi în activitatea de pregătire a copiilor practicanţi ai sportului; ar fi greşită aplicarea unei metodologii asemănătoare cu cea a adulţilor, dorinţa prea mare de atingere a performanţei imediate transformând cu uşurinţă antrenamentul în „dresură”, iar sportivul într-un copil cu un sistem nervos stresat, care în final nici nu va mai da randament. Pregătirea copiilor pentru competiţie nu trebuie să fie un scop în sine, acest lucru putând să atragă după sine o întrerupere prea timpurie a unei cariere sportive. La vârsta şcolară mică se impune respectarea cerinţelor dezvoltării armonioase, complexe, multilaterale a organismului. Antrenamentele  vor viza: „însuşirea corectă a  procedeelor , dezvoltarea vitezei pe distanţe scurte (în limitele vârstei), a rezistenţei  (prin volum mai mult , nu prin intensitate”.

Având convingerea că această mică cercetare, făcută,  e doar o picătură în oceanul  fără sfârşit al preocupărilor din vastul domeniu al psihologiei sportului.Îmi exprim totodată intenţia  de a milita pentru implementarea în societatea contemporană românească a ideii potrivit căreia nu vom avea niciodată copii mai sănătoşi  şi mai fericiţi dacă ei nu fac sport, chiar fiind „olimpici” la diferite alte discipline şcolare.

                                                                       Prof. Tulea Daniel

 

ASPECTE METODICE PRIVIND ÎNVĂŢAREA SĂRITURILOR ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

 

 

Deprinderile motrice de bază (mersul, alergarea, săritura şi aruncarea) sunt parţial determinate genetic, ele manifestându-se de la o vârstă timpurie. Formarea  acestora depinzând în mare măsură şi de nivelul dezvoltării calităţilor motrice.

Săriturile sunt deprinderi motrice cu aplicativitate variată. Ele pot fi utilizate ca mijloc de locomoţie, ca mijloc aplicativ-utilitar, ca probă sportivă sau ca element component al structurilor tehnico-tactice în jocurile sportive şi în multe alte ramuri de sport.

Pe de o parte, săriturile pot fi utile pentru dezvoltarea calităţilor motrice forţă, rezistenţă, îndemânare, a detentei (forţă-viteză) sau a echilibrului. Pe de altă parte, ele pot fi utile pentru stimularea unor calităţi psihice: curaj, voinţă, dârzenie (paraşutism, cascadorie).

Este foarte importantă învăţarea corectă a săriturilor, pentru că acestea devin parţial sau complet automatisme, care pot influenţa pozitiv, prin transfer, manifestarea unor probe sau procedee tehnice.

Este bine ca încă de la primele lecţii, începând cu clasa pregătitoare şi mai ales elevii din clasa I, să înveţe cele cinci sărituri de bază:

- succesiv pe acelaşi picior;

- succesiv pe ambele picioare;

- de pe unul, pe ambele picioare;

- de pe ambele, pe un picior;

- alternativ, de pe un picior, pe celălalt.

Abordarea săriturilor se poate face prin jocuri specifice vârstei elevilor, cu respectarea principiului accesibilităţii: de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut şi de la simplu la complex.

Un astfel de joc, foarte util este „Prefixul”.

Colectivul poate fi împărţit pe 2-4 şiruri, aşezate în spatele liniei de plecare. În faţa fiecărui şir sunt desenate câte trei cercuri, la distanţe adecvate.  La 3-5 m dincolo de ultimul cerc se află un reper (un con, o minge, o cutie de carton etc.). Elevii din faţa fiecărui şir, la comanda profesorului (Prefix: 1-1-1), sar într-un picior, în fiecare cerc, se deplasează înainte şi ocolesc reperul, apoi la întoarcere sar pe celălalt picior. Copiii care efectuează corect toate săriturile primesc un punct. Se pot da prefixuri diferite: 1-2-1; 1-1-2; 2-1-2 etc.

Şirul care acumulează cele mai multe puncte câştigă.

Pentru jocurile sportive, foarte utile sunt săriturile cu schimbare de direcţie, lateral stânga-dreapta, înainte-înapoi şi pe diagonală. Acestea vor favoriza învăţarea schimbărilor de direcţie, a fentelor, în situaţii tactice de marcaj-demarcaj, depăşirea adversarului, evitarea contactului la acţiunile agresive ale adversarului, prevenirea accidentărilor.

 Jocul „Micul slalom” .Colectivul este aşezat pe 2-4 şiruri. În faţa fiecărui şir sunt desenate câte 3 cercuri, în zigzag, la 0,50 m lateral şi la 0,30 m în faţă. La comandă, primii din fiecare şir, sar pe ambele picioare, în fiecare cerc, după care se deplasează la coada şirului propriu. Cel care soseşte primul şi sare corect, câştigă un punct pentru echipa sa.

Echipa care acumulează cele mai multe puncte câştigă întrecerea.

Variante: se pot efectua combinaţii de sărituri pe unul şi pe ambele picioare, cercurile se vor aşeza în diferite forme: M, X, Y, Z, V,W. Săriturile se pot efectua astfel, în toate direcţiile, dezvoltând îndemânarea, coordonarea şi orientarea în spaţiu.

Ca deprindere perceptiv-motrică, săriturile ca reacţie la un stimul extern, se pot efectua prin sărituri peste obstacole fixe sau aflate în mişcare, în relaţie cu un partener sau cu un obiect. Astfel, se pot efectua exerciţii cu desprindere pe unul sau pe ambele picioare:

- săritură cu atingerea unui obiect suspendat;

- sărituri la coardă;

- săritură peste un obiect aflat în mişcare;

- sărituri peste obstacole;

- sărituri pe şi de pe banca de gimnastică;

- sărituri cu întoarceri de diferite grade, spre stânga sau spre dreapta;

- sărituri cu partener, cu bătaia palmelor sus, piept în piept („Săritura cocoşilor”) sau peste picioarele partenerului aşezat (depărtat-apropiat).

Pentru elevii din ciclul gimnazial se pot utiliza şi jocuri cu dificultate mai mare cum ar fi: sărituri în adâncime de pe lada de gimnastică, „Capra vie” etc.

Jocul „Fereşte-ţi picioarele!”, ca deprindere inteligent-motrică, se efectuează pe perechi, stând faţă în faţă. Fiecare jucător sare pe rând, cu intenţia de a călca uşor, pe vârful picioarelor, pe celălalt, dintr-o singură mişcare. Pentru a se feri, cel ameninţat are voie să efectueze doar o singură săritură. Apoi rolurile se inversează. Cine face 3-5 puncte este declarat câştigător.

Săriturile întâlnite în unele ramuri sportive se bazează în mare măsură pe bagajul de deprinderi de a efectua sărituri acumulate în ciclul primar. Săriturile din atletism se efectuează prin desprindere de pe un picior, cele din gimnastică prin bătaia efectuată pe ambele picioare, iar în jocurile sportive se întâlnesc combinaţii diverse, caracteristice anumitor procedee tehnice.  

Formarea deprinderilor de a efectua sărituri în lecţiile de educaţie fizică trebuie să ţină cont de legităţile generale ale formării deprinderilor motrice, în general, precum şi de specificul acestora, în special.

Elevii trebuie învăţaţi să efectueze o aterizare elastică, fără şocuri. Să se capteze atenţia colectivului pentru ca aceştia să se concentreze asupra sarcinii de lucru. Asigurarea disciplinei pe parcursul desfăşurării lecţiei .Să se verifice zona de lucru, prin alegerea unor suprafeţe netede, uscate, curăţate de eventuale obiecte care pot produce accidente. Corectarea să se efectueze prompt şi permanent pentru a se evita formarea unor deprinderi greşite şi neeficiente sau transferuri negative, care pot împiedica cariera sportivă a unor posibili viitori performeri .

                                                                             Prof. Tulea Daniel

METODE ŞI MIJLOACE DE PREDARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ȘI SPORT -CICLUL PRIMAR

 

 

 1. METODE DE PREDARE.

Specific pentru lecţia de educaţie fizică este varietatea metodelor, procedeelor

metodice şi a tehnicilor didactice utilizate în lecţie, precum şi o oarecare prioritate a metodelor intuitive ( practice).

Metodele folosite în predarea educaţiei fizice la ciclul primar sunt grupate de regulă în :

-metode verbale ( explicaţia, expunerea şi conversaţia );

-metode practice ( demonstraţia şi explicaţia, repetarea );

-metoda observaţiei;

-metoda aprecierii activităţii.

Dintre acestea, metodele repetării, demonstraţiei şi explicaţiei au cea mai mare întrebuinţare. La clasele I – a II- a, executarea unor exerciţii este uşurată dacă este determinată şi însoţită de mici povestiri atractive care sugerează acţiunile viitoare ale elevilor.

Repetarea exerciţiilor trebuie însoţită de dispoziţii şi indicaţii verbale care contribuie la lărgirea capacităţii de percepere a acţiunilor, la închegarea reprezentărilor motrice. Comanda trebuie să însoţească majoritatea exerciţiilor (repetărilor), contribuind la realizarea unui ritm optim de execuţie, la orientarea în spaţiu, la precizarea acţiunii şi numărului de repetări.

   Demonstrarea şi repetarea se vor realiza, mai ales, prin procedeu global – la clasele I şi a II-a, la clasa a IV-a putându-se lucra şi diferenţiat – pe grupe valorice omogene, dar şi în perechi.

De asemenea, la orice oră de educaţie fizică, învăţătorul trebuie să ţină seama de :

-dozarea corectă şi în mod progresiv (în cadrul fiecărei lecţii în parte dar şi de la o lecţie la alta) a efortului, acesta trebuind să se înscrie pe o curbă ascendentă, cu vârfuri de intensitate în verigile destinate repetării acţiunilor motrice ;

-folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei prin sporirea timpului destinat exersării.

 

2. MIJLOACELE  EDUCAŢIEI  FIZICE ȘI SPORTULUI

 

Realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare impică utilizarea unui ansamblu

de mijloace. Teoria educaţiei fizice include în cadrul mijloacelor sale exerciţiul fizic – ca mijloc specific al domeniului – şi un număr de mijloace asociate din care se detaşează :

-factorii naturali (apa, aerul, soarele) şi factorii igienici, legaţi de locul practicării exerciţiilor fizice (săli, terenuri, bazine) ;

-raportul dintre muncă şi odihnă (recreere, efort, somn) ;

-unele mijloace proprii educaţiei intelectuale, morale şi estetice (folosite particularizat la specificul educaţiei fizice ).

Exerciţiul fizic reprezintă mijlocul fundamental al educaţiei fizice. El are însemnătate igienică, instructivă şi educativă. Exerciţiile fizice contribuie la dezvoltarea funcţională şi morfologică a organismului, influenţează în mod pozitiv, dezvoltarea aparatului locomotor, a organelor interne, a sistemulul nervos central; ele favorizează dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice : viteză, rezistenţă, forţă, îndemânare.

Pentru ca exerciţiul fizic să-şi atingă scopul urmărit, este necesar ca – în practica predării – învăţătorii să respecte anumite cerinţe fără de care nu se poate asigura eficienţa exerciţiilor fizice :

-respectarea particularităţilor individuale, morfologice, funcţionale şi psihice proprii elevilor de vârstă şcolară mică ;

-organizarea activităţilor practice, ţinându-se seama de particularităţile locului de desfăşurare, precum şi de condiţiile atmosferice şi igienice ;

-programarea exerciţiilor fizice în concordanţă cu materialul didactic existent ;

-selecţionarea şi predarea exerciţiilor fizice în funcţie de obiectivele cadru, de referinţă urmărite ;

-programarea exerciţiilor fizice luându-se în considerare numărul de copii ;

-stabilirea duratei desfăşurării activităţii respective .

Formele de bază ale practicării educaţiei fizice sunt :

1.gimnastica – are sarcină fundamentală asigurarea dezvoltării armonioase a organismului, formarea unei ţinute corecte şi îmbunătăţirea activităţii marilor funcţiuni ale organismului. În cadrul gimnasticii au luat naştere mai multe ramuri :

- gimnastica de bază ;

- gimnastica igienică ;

- gimnastica sportivă ;

- gimnastica ajutătoare .

2.jocul – reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social. Corespunzător scopurilor urmărite, precum şi particularităţilor organizării lor, jocurile se împart în trei grupe :

-jocuri de mişcare (dinamice),

-jocuri pregătitoare şi ajutătoare (pentru însuşirea sau perfecţionarea unor deprinderi de mişcare specifice anumitor ramuri de sport);

-jocuri sportive.

3.sportul – defineşte activitatea care, incluzând un număr limitat de structuri motrice, se desfăşoară pe baza unor regulamente precise şi unice şi urmăreşte disputarea întâietăţii între mai mulţi participanţi.

4.turismul- ca activitate a educaţiei fizice, are o sferă mai restrânsă decât turismul în general, vizând cu precădere modul de deplasare a copiilor şi tinerilor dintr-un loc într-altul, efectuat ca urmare a eforturilor lor proprii. Turismul se practică sub următoarele forme :

-plimbările – pentru recreere, deconectare, refacere, odihnă activă, întărirea sănătăţii ;

-excursiile – pe lângă cunoaşterea şi vizitarea unor obiective turistice, istorice, au şi o valoare igienică, de călire a organismului ;

-drumeţiile – sunt activităţi turistice complexe, în care participanţii trebuie să învingă anumite greutăţi; din această cauză se impune respectarea anumitor reguli, cum ar fi : alegerea şi folosirea încălţămintei, îmbrăcămintei, alimentaţiei potrivite, respectarea modului de mişcare în grup în raport cu itinerariul ales, alegerea adecvată a locurilor de popas, măsuri pentru organizarea taberelor etc.

Mijloacele asociate ale exerciţiului fizic sunt factorii naturali de călire a organismului şi condiţiile igienice. Copiii trebuie obişnuiţi cu folosirea raţională a influenţei aerului, soarelui şi apei în vederea fortificării generale a organismului. Sălile în care se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică trebuie să fie curate şi aerisite, accesul elevilor permiţându-se numai cu echipament adecvat. Factorii de igienă – măsurile de igienă personală şi socială – respectaţi în mod consecvent, reprezintă o condiţie esenţială pentru realizarea cu succes a obiectivelor educaţiei fizice.

 

3. MIJLOACE  DE  ÎNVĂŢĂMÂNT  ÎN  CADRUL  LECŢIILOR E.F.S.

 

Realizarea obiectivelor cadru şi de referinţă specifice acestei discipline necesită

existenţa unor materiale didactice şi spaţii amenajate care să permită desfăşurarea procesului didactic atât în are liber, pe timp favorabil, cât şi în interior, pe timp nefavorabil.

Orice învăţător îşi poate amenaja – ajutat de conducerea şcolii, de părinţi un spaţiu în curtea şcolii care să cuprindă :

-groapă pentru sărituri ;

-terenuri trasate, culoare de alergare, marcaje pentru aruncări ;

-porţi pentru minihandbal şi minifotbal, panouri pentru minibaschet ;

-bârnă pentru echilibru .

Cu sprijinul părinţilor se pot procura mingii, cercuri, bastoane, corzi, saltele, steguleţe. De asemenea, putem folosi materiale simple, existente la îndemâna oricui:

-sfori – folosite la sărituri în înălţime, la mers în echilibru, la aruncarea mingii lansate etc ;

-sticle de plastic pot deveni jaloane, obstacole;

-sârme oţelite pot deveni cercuri ;

-ambalaje din material plastic pot deveni repere, obiecte de transport, ţinte, obstacole la care şi cu care se pot exersa o multitudine de deprinderi.

Important este să avem pasiune şi creativitate şi să credem în faptul că orele de educaţie fizică sunt cele mai importante pentru menţinerea stării de sănătate a copiilor noştri, pentru formarea deprinderilor igienico – sanitare.

                                                                          Prof. Tulea Daniel

ACTIVITĂȚILE LUDICE ÎN CADRUL OREI DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT.

 

                                                     

     

 

 

Viaţa noastră nu poate fi concepută fără joc, care nu este caracteristic numai copilului,  ci însoţeşte omul pe tot parcursul existenţei sale, chiar dacă în copilărie deţine locul principal.

Psihologia modernă a pus în evidenţă că prin joc se dezvoltă toate principalele calităţi ale copilului: senso-motorie, proprio-receptive, expresivă şi intelectuală. Toate acestea contribuie în final la conturarea şi dezvoltarea personalităţii copilului.

În timpul jocului, copilul îşi manifestă Eul, pe care îl experimentează în joc, îşi dezvoltă procesele mentale.

Este foarte important ca jocurile să fie plăcute, să provoace emulaţie, entuziasm, dar, totodată, să stimuleze şi formarea competenţelor, capacităţilor, deprinderilor motrice de bază, a calităţilor motrice care să-l ajute pe copil să se pregătească pentru viaţă, pentru muncă, să fie conştient de posibilităţile sale în orice moment. În timp ce copilul se joacă, este învăţat să observe, să gândească soluţii pentru rezolvarea situaţiilor concrete, uneori neprevăzute, care apar în timpul jocului, stimulând spiritul de iniţiativă, creativitate, care să-l conducă spre reuşită în urma unei colaborări strânse cu ceilalţi colegi de echipă şi chiar cu adversarii.

Fiind însoţite de veselie şi de bună dispoziţie, împletite armonios cu factorii naturali de mediu, jocurile favorizează:

• o dezvoltare echilibrată a sistemului nervos al copilului;

• o mai bună stimulare a proceselor metabolice;

• îmbunătăţeşte funcţiile aparatului respirator, circulator, contribuind la        

fortificarea organismului;

• influenţează dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative;

• stimulează dezvoltarea calităţilor fizice, dezvoltarea fizică armonioasă

în strânsă legătură şi interdependenţă cu stimularea tuturor celorlalte

componente ale educaţiei: intelectuală, morală, estetică.

După cum ştim deja, jocul este o activitate puternic ancorată în viaţa copilului. Dorinţa copiilor de a se juca este mare, deoarece prin joc, ei îşi cheltuie o mare cantitate din energia de care dispun.

În activitatea de educaţie fizică, jocul îşi are locul în toate verigile, exceptând veriga a treia, unde se influenţează selectiv aparatul locomotor.

Jocurile de  mişcare nu ţin cont de anotimp şi de locul de desfăşurare. După cum ştim cu toţii, jocurile pot fi practicate:

o în aer liber sau în sală (zăpadă);

o atât iarna, cât şi vara;

o în apă sau pe zăpadă;

În lecţia de educaţie fizică, jocurile de mişcare pot fi folosite în primele verigi.

Sugestii de jocuri pentru fiecare verigă a lecţiei de educaţie fizică

1. Organizarea colectivului de elevi

- se folosesc jocuri de atenţie;

Ex.: „Dialog ritmat”

a)- T 1,2  - bătăi din palme;

- T 1, 2, 3 – călcarea tropotită cu piciorul

b) Întoarceri la stânga prin comandă şi învăţătorul indică cu braţul în partea dreaptă.

c) „Jocul culorilor”

- se aşează câte o culoare în fiecare colţ de sală/ teren, strigându-se pe rând;

- copiii aleargă, orientându-se către acea direcţie unde se află culoarea strigată de învăţător.

d) „Atenţie la comenzi!”

- clasa se află aşezată în linie pe unul sau mai multe rânduri;

- învăţătorul dă diverse comenzi ca: „cine duce mai repede mâna stângă la urechea dreaptă”, „cine duce mai repede mâna stângă la piciorul drept”, „cine se aşază mai repede în sprijin ghemuit.

Scopul acestora acestor jocuri este captarea atenţiei, crearea stărilor emoţionale

pozitive, educarea orientării în timp şi spaţiu.

Explicaţia şi demonstraţia jocului are un rol deosebit în formarea unor reprezentări corecte în mintea copiilor, de aceea trebuie să îndeplinească câteva cerinţe:

v să fie scurte, clare şi concise;

v accesibile, pe înţelesul copiilor;

v calme şi sugestive pentru a capta atenţia;

v să puncteze momentele importante;

v să clarifice regulile de joc;

v să se întrebe dacă s-a înţeles explicaţia, eventual se repetă.

Oboseala fizică şi psihică ce este acumulată pe parcursul unei zile de şcoală influenţează negativ participarea elevilor la orele de educaţie fizică, sub aspectul dăruirii şi participării cu întreg potenţialul psiho-motric de care aceştia dispun. Jocurile trebuie să fie de scurtă durată, variate, atractive, distractive, să capteze interesul şi dorinţa de a se mişca.

2. Pregătirea organismului pentru efort

În această verigă, jocurile dinamice sunt nelipsite şi sunt agreate de copii, indiferent de clasă. Gradul de solicitare a acestor jocuri este moderat.

a) „Bucheţelele”

- efectivul clasei se deplasează în mers sau alergare uşoară, câte unul sau câte doi;

- la un moment dat, profesorul strigă: „bucheţele câte 3/5/ 2” ...etc.;

- elevii trebuie să se grupeze imediat în grupe, după numărul indicat;

- cine rămâne în afara grupului, este penalizat; (de consideră că bucheţelul este incomplet şi primeşte o pedeapsă, de ex. să strige „Sunt Păcală!”, „Cucurigu!” de 3 ori.

b) „Ziua şi noaptea”

- efectivul clasei se deplasează în mers sau alergare uşoară în jurul unui cerc trasat pe sol, ţinându-se de mâini.

- la comanda învăţătorului „Ziua”, elevii rup formaţia şi imită diverse activităţi (conducerea automobilului, zborul fluturilor, păsărilor etc.);

- la comanda „Noaptea”, toţi copiii merg „acasă” în cerc;

- cine nu ajunge pe cerc în timpul cel mai scurt, este penalizat cu un punct.

3. Dezvoltarea calităţilor motrice (viteza, îndemânarea)

După ce verigile anterioare au pregătit, încălzit în mod corespunzător organismul elevilor pentru a face faţă efortului şi i-am adus pe copii într-o stare de excitabilitate nervoasă, putem spune că obiectivele că obiectivele verigii a treia sunt dezvoltarea calităţilor motrice – viteza, cu toate formele ei de manifestare (viteza de reacţie, de execuţie, de repetiţie) şi îndemânarea- prin influenţarea componentelor ei de bază (ambidextria, echilibru, coordonarea), în condiţii de complexitate şi varietate.

Fiind veriga principală a demersului didactic, se folosesc ca tehnologii de acţionare, jocurile şi ştafetele cu caracter dinamic, care să conducă la dezvoltarea vitezei şi îndemânării.

a) „Cursa pe numere”

- locul: sală, teren, curte;

- materiale necesare: 2, 3, 4 sau mai multe jaloane;

- jucători: colectivul de elevi;

- scop: dezvoltarea vitezei de reacţie;

- descriere: colectivul este împărţit în mai multe grupe care stau aşezate pe sol sub formă de şir li la intervale de 2-3 m una de cealaltă;

- se numără de la primul elev la ultimul din grupă, fiecare elev memorându-şi numărul;

- începe jocul când înv. Strigă numărul şi toţi cei care au acest număr pornesc şi aleargă până la reper, îl ocolesc fără să-l atingă şi se întorc, aşezându-se la loc;

- câştigă 3 puncte primul sosit, 2 puncte al doilea sosit, un punct al treilea sosit.

4.  Realizarea temelor lecţiei

Obiectivele acestei verigi sunt de a învăţa, consolida şi perfecţiona o serie de deprinderi motrice de bază şi aplicative, deprinderi specifice unor ramuri sportive.

a) „Mingea la căpitan”

- locul desfăşurării: sală, teren;

- materiale necesare: mingi de handbal, cretă;

- jucători: colectivul de elevi;

- scop: însuşirea corectă a prinderii şi pasării mingii de handbal;

- descriere: colectivul de elevi este împărţit în 6 echipe egale ca număr, aşezate în şir, în spatele unei linii de start; la semnalul, prof., căpitanul pasează primului jucător care o prinde şi o returnează căpitanului, după care se ghemuieşte etc.; câştigă echipa care este prima şi are mai puţine puncte de penalizare.

5. Dezvoltarea calităţilor motrice (rezistenţa sau forţa) – vizează, creşterea indicilor de rezistenţă şi forţă.

Jocuri cunoscute: „Arcanul”, „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, „Călătorul şi umbra”, „Şarpele îşi prinde coada”, „Leapşa la genunchi”, „Lupta cocoşilor”, „Roaba”, „Coşuleţul”, etc.

a) Ştafetă aplicativă, cu scopul de a dezvolta forţa membrelor superioare;

b) Circuitul nr. 1, 2, 3, 4 (4 grupe – ateliere)

- Atelierul nr.1: din stând, se vor executa sărituri înainte-înapoi, peste 2 linii trasate pe sol;

- Atelierul nr.2: din stând depărtat, cu mingea medicinală sau de baschet, se vor executa extensii şi aplecări de trunchi (sus-jos);

- Atelierul nr.3: din aşezat transversal pe banca de gimnastică se vor executa ridicări ale picioarelor în echer şi revenire;

- Atelierul nr.4: din sprijin înclinat înainte, cu mâinile la perete, se vor executa flotări.

Indicaţii metodice: - se lucrează 20 de secunde şi 30 de secunde – pauză;

 - se repetă circuitul de 3-4 ori.

6.  Revenirea marilor funcţiuni la nivelul obişnuit are ca obiective:

- scăderea nivelului de excitabilitate nervoasă;

- reducerea treptată a nivelului efortului, pregătindu-i astfel pe elevi pentru activităţile care urmează.

Printre sistemele de acţionare se numără: exerciţii de respiraţie, jocuri distractive, hazlii, vesele, care să contribuie la deconectare, la buna dispoziţie.

„Maimuţele vesele”

- colectivul clasei, maimuţele, se plimbă prin aer liber în jurul sălii, şi la comanda profesorului, încep să recite:

„Suntem nişte maimuţele

Vesele şi frumuşele,

Sus e bine, jos e bine

Fă şi tu la fel ca mine.”

- la terminarea versurilor, maimuţele sar, se rostogolesc, se caţără sau imită alte gesturi ale maimuţelor;

- înv. urmăreşte cu atenţie spectacolul şi evidenţiază cea mai hazlie maimuţă.

Cultivarea motivaţiei pozitive pentru activitatea de educaţiei fizică

Jocurile sunt foarte mult agreate de elevi şi, totodată, au puternice valenţe formative.

Pe lângă trăsăturile de voinţă şi caracter, ele dezvoltă şi spiritul de fair-play. Fiecare elev doreşte să îşi ajute echipa, grupa, pentru a câştiga. Respectarea regulilor de joc, executarea corectă a elementelor tehnice constituie norme absolut indispensabile în formarea spiritului de fair-play la elevi.

De asemenea, este absolute indispensabil ca elevul, începând cu vârsta şcolară mică, să înţeleagă şi să accepte meritele şi victoria adversarului, să aibă puterea de a suporta înfrângerea.

Există un întreg arsenal de expresii, care utilizate în momentele oportune la ora de educaţie fizică, pot deveni stimulente puternice în motivarea la jocuri: „Eşti cel mai bun!”, „Data viitoare va fi mai bine!”, „Din această situaţie putem învăţa multe!”, „Poţi mai mult!”, „Ai fost grozav!”, „Toată lumea vă apreciază!”, „Ştiu că veţi reuşi!”, „Toată lumea se bazează pe voi!”. 

                                                                                  Prof. Tulea Daniel