MIJLOACELE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

                                                                   -specialitate -

1. Exerciţiul  fizic 

               Definiție ,, actul motric repetat sistematic care constituie mijlocul principal de realizare a obiectivelor educaţiei fizice; el îşi are originea în actul motric general al omului (în mişcare) realizat de el pentru a acţiona asupra mediului intern şi extern, pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a existenţei sale şi care s-a diversificat în timp în structuri  (forme) diferite, în funcţie de tehnică, sistematizare şi efectul urmărit ,, . În accepţiunea didactică, exerciţiile fizice reprezintă finalitatea unei experienţe didactice, ,,paşii metodici,, ce trebuie parcurşi în scopul realizării obiectivelor instructiv-educative specifice educaţiei fizice. Ca   ,,modele ,, operaţionale standardizate, exerciţiile fizice facilitează programarea şi înfăptuirea acestor obiective, iar selecţionarea şi utilizarea lor depinde de scopul formativ  urmărit în mod concret.

Conţinutul exerciţiului fizic. Ca o sumă de mişcări corporale ce  compun o acţiune motrică, exerciţiile fizice implică întotdeauna o cheltuială de  efort  fizic , reflectată  prin activitatea aparatului locomotor şi a marilor funcţiuni ale organismului, îndeosebi a circulaţiei şi respiraţiei. Conţinutul exerciţiilor fizice mai cuprinde şi o cheltuială de  efort psihic, concretizată prin gradul de solicitare a unor calităţi intelectuale (memoria, atenţia, inteligenţa) şi a calităţilor volitive (curajul, tenacitatea, perseverenţa etc.).

În practica exerciţiilor fizice, relaţia dintre formă şi conţinut a avut un caracter dinamic, care a permis pe parcursul anilor depăşirea unor limite ale potenţialului biologic uman, care vizează motricitatea.

 Forma exerciţiului fizic este reprezentată de totalitatea mişcărilor, segmentelor sau ale corpului în întregime, aşa cum sunt reprezentate în exerciţiul respectiv.

Ea presupune următoarele  elemente :

· poziţia corpului în raport cu aparatul sau obiectul de lucru;

· direcţia în care sunt acţionate segmentele corpului de-alungul efectuării mişcărilor;

· amplitudinea acţiunii segmentelor;

· relaţia reciprocă dintre segmente în efectuarea mişcărilor;

· tempoul şi ritmul mişcărilor;

· dispunerea executanţilor în raport cu partenerii sau adversarii etc.

Clasificarea exerciţiilor fizice. Criteriile de clasificare a exerciţiilor fizice evidenţiază, de fapt, obiectivele formative din punct de vedere motric, urmărite în activitatea de educaţie sau autoeducaţie fizică. Astfel, dezvoltarea calităţilor motrice se realizează  prin:  exerciţii pentru dezvoltarea vitezei,  exerciţii pentru dezvoltarea forţei,  exerciţii pentru dezvoltarea supleţei,  exerciţii pentru dezvoltarea aptitudinilor coordonative  (îndemânări),  exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei.

Perfecţionarea componentelor unui joc sportiv în cadrul antrenamentului sportiv, presupune exerciţii prin care se realizează pregătirea fizică, tehnică şi tactică. În funcţie de natura efortului fizic există exerciţii statice şi dinamice , cu eforturi maximale, submaximale, exerciţii bazate pe efort aerob sau anaerob.

Din punct de vedere formal există  exerciţii aciclice, ciclice şi tip combinat.

În practica educaţiei fizice specialiştii selectează, de regulă, acele exerciţii care conduc la realizarea optimă a obiectivelor.

Aparatura şi materialele de specialitate.

Eficienţa exerciţiilor sporeşte  prin utilizarea unor aparate construite special în acest scop. Astfel, în vederea dezvoltării calităţilor motrice, pe lângă aparatura clasică  (scara fixă, bastoanele, ganterele, extensoarele), se folosesc aparate nou create, menite să localizeze efectul exerciţiilor fizice în funcşie de scopul concret urmărit. Sălile moderne de body-building conţin o multitudine de asemenea aoarate destinate îmbunătăţirii tehnicii sportive:  lonjele de gimnastică, aparate de aruncat mingi la tenis de masă şi de câmp.

Gimnastica

Termenul de gimnastică vine de la cuvântul grecesc  gymnos, care înseamnă gol.   În palestrele greceşti sau în diferitele întreceri ale antichităţii elene, exerciţiile fizice erau practicate cu corpul gol, grecii considerând respingerea nudităţii ca o prejudecată. În programul exerciţiilor care alcătuiau gimnastica grecească erau cuprinse: alergarea, săritura, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu suliţa, pugilatul, pancraţiul, jocurile cu mingea, dansul, înotul, tragerea cu arcul, cursele de cai şi care. Termenul a fost preluat şi păstrat pe parcursul timpurilor, fiind asimilat şi precedându-l, până în epoca modernă, pe cel de educaţie fizică.

Ca disciplină şcolară sau ca activitate cu rol social (în ţările din Europa, din fostele colonii şi din America), în conţinutul gimnasticii erau incluse, până la sfârşitul secolului trecut, diverse forme de exerciţii fizice. În prezent ca noţiune, gimnastica se află în subordinea noţiunii de educaţie fizică şi sport. Înţelesul principal al acesteia (stabilit de specialişti români), este de ,, sistem  (structură, formă) de exerciţii fizice, aplicate analitic sau global care influienţează selectiv şi cumulativ aparatul locomotor în vederea perfecţionării şi amortizării mişcărilor corpului omenesc, a formării ţinutei sale corecte,, . În practica disciplinei gimnasticii s-au conturat ramuri cu scopuri şi efecte diferite, dintre care unele cu caracter igienic sau de recuperare (gimnastica de înviorare, de întreţinere, de pregătire a organismului pentru efort, gimnasica medicală) şi altele cu caracter de performanţă (gimnastica artistică, ritmică, acrobatică, aerobică), care cuprind la rândul lor anumite probe.

Principalele particularităţi ale exerciţiilor specifice gimnasticii cu rol formativ sunt: localizarea strictă a efectelor, influienţarea selectivă (analitică) a acestora (braţe, trunchi, picioare, flexori, extensori, rotatori, etc.)dozarea precisă a efortului, marea lor varietate, accesibilitatea la orice vârstă, condiţii materiale minime de practicare etc. Unele elemente tehnice aparţinând disciplinelor de  performanţă (gimnastică artistică, ritmică, acrobatică) sunt introduse şi în programele şcolare cu scopul dezvoltării coordonării, expresivităţii mişcării, a simţului ritmului, a creativităţii.

Jocul

În literatura de specialitate jocul este definit ca o activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat, după reguli prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare  la realitatea socială, la solicitările ei.  Regulile jocului stabilesc timpul şi spaţiul  de desfăşurare, numărul de participanţi, cadrul de întrecere şi interrelaţii între membrii grupului care-l desfăşoară. Conţinutul motric al jocolui cuprinde totalitatea acţiuniulor prin care jucătorii realizează subiectul unui joc.

Aceste acţiuni pot fi constituite din deprinderi motrice (alergare, săritură, aruncare, prindere, căţărare, echilibru, tracţiuni, etc.), procedee tehnice din diferute sporturi sau jocuri sportive (baschet, fotbal, handbal, volei, etc.), combinarea unor deprinderi de bază şi sportive etc.

În programele şcolare sunt incluse trei forme de jocuri:  jocuri de mişcare elementare (fără sau cu împărţirea pe echipe), jocuri pregătitoare pentru anumite discipline sportive şi jocuri sportive. Jocurile se pot practica în toate formele de organizare a educaţiei fizice şcolare (lecţia de educaţie fizică, colectivul sportiv), în recreaţii, în tabere de vară şi de iarnă.

Sportul

Pornind de la unul dintre etaloanele europene ale lumii antice sportive – Grecia – vom începe prin a aminti termenul de  agonistică  (în limba greacă –agon = luptă), termen care  reprezintă totalitatea formelor de întrecere ce culminau cu jocurile în care erau consacraţi cei mai iluştri fii ai Eladei – Jocurile Olimpice. Sistemul de educaţie fizică englez, prin fondatorul său,  Thomas  Arnold (1795 – 1842), a introdus pentru prima dată în pedagogia educaţiei fizice termenul de  sport , care presupune educarea spiritului de echipă şi a trăsăturilor pozitive de caracter incluse în termenul de  fair  play. În prezent, specialiştii definesc sportul drept o activitate specifică de întrecere  în care se valorifică intensiv  formele de practicare a exerciţiilor fizice, în vederea realizării de către individ  sau coilectiv (grup) a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice concretizate într-un record, o autodepăşire sau o depăşire a partenerului.

Ideea sportismului a avut de la început adepţi şi adversari. Adversarii susţineau că sportul, pe lângă faptul că este antifiziologic (uzează organismul), dezvoltă rivalităţi, evidenţiază adesea instincte brutale şi agresive.

De aceea,  activitaea sportivă continue să fie însoţită de ideea  comportamentului fair play, adică a întrecerilor leale în raporturile nu numnai dintre  membri aceleeaşi echipe , dar mai ales de adversar sau chiar faţă de  spectatori. Educarea acestui spirit intră în atribuţiile tuturor celor de care depinde pregătirea sportivilor, îndeosebi a antrenorului.

Pregătirea sportivă se realizează cu trudă prin ceea ce numim   antrenamentul sportiv, adică acel proces pedagogic – desfăşurat sistematic, continuu- gradat- de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinere de rezultate înalte într-una din formele de practicare  competitivă a exerciţiilor fizice. Componentele antrenamentului sportiv sunt: pregătirea fizică, pregătirea tehnică, pregătirea tactică, pregătirea psihologică şi pregătirea teoretică. Selecţionarea sportivilor se face adesea la vârsta copilăriei pe baza unor criterii ştiinţifice de identificare a aptitudinilor şi a unei tehnologii riguroase. Activitatea sportivă reprezintă la vârf o educaţie fizică a indivizilor supradotaţi din punct de vedere motric şi volitiv. Educarea spectatorilor, a celor aflaţi în tribunele sălilor de sport  sau a stadioanelor în spiritul fair-play  implică o strategie consecventă, în cadrul căreia rolul mass-media este cel mai important.

Turismul

Turismul include plimbările, drumeţiile şi excursiile  ce contribuie nemijlocit la realizarea  obiectivelor educaţiei fizice, dar şi unora ce aparţin educaţiei intelectuale, estetice, morale, patriotice. Plimbările pe jos, cu schiurile sau cu bicicleta, şi excursiile îi solicită pe participanţi din punct de vedere motric, dezvoltând în egală măsură sentimente şi comportamente pozitive: simţul frumosului, curajul, solidaritatea. De asemenea, ele favorizează consolidarea  unor cunoştinţe din domeniul istoriei, geografiei, ştiinţelor naturii.

Expediţiile  şi  taberele  organizate timp de mai multe zile, cu corturi, adică spiritul de ordine, capacitatea de autoorganizare, responsabilitatea în colectiv, solidaritatea cu problemele grupului.

Celor implicaţi în managementul turismului, organizatorilor de excursii sau simplilor iubitori de turism  le revine obligaţia de a milita permanent în favoarea practicării unui turism civilizat, bazat pe principii ecologice. Valenţele formative ale turismului au fost evidenţiate de numeroşi oameni de cultură:

,, Drumeţia te învaţă mai mult decât zece biblioteci la un loc” (Nicolae Iorga).

,, În liniştea munţilor s-a născut un suflet şi o conştiinţă. În contact direct cu misterele naturii, oamenii au ajuns la o fină sensibilitate şi o bogată viaţă interioară.”  (Octavian Goga).

Dansul

Deşi este implicat mai mult în conţinutul educaţiei estetice, unii autori includ dansul printre mijloacele educaţiei fizice.

Dansul rămâne prezent în cultura tuturor popoarelor, de la început oamenii încercând să exteriorizeze prin dans o stare sufletească intensă sau să ilustreze aspectele legate de activitatea practică. La grecii antici, orchestrica

(orchesis  =  dans) sau arta dansului completa exerciţiile fizice care dădeau corpului putere şi agilitate prin mişcări care ofereau mlădiere, graţie, eleganţă.

O particularitate a dansului o constituie asocierea sa cu muzica, aceasta din urmă având doar rolul de a-i sublinia ritmul. De-a lungul timpurilor, formele dansului s-au diversificat mult, educaţia fizică preluând , în scopul realizării unor obiective proprii, elemente de dans popular, clasic, modern sau de ,, societate”.

Utilizaţi în lecţia de educaţie fizică, paşii de dans popular sau modern, pe lângă faptul că pot solicita un efort fizicintens, dezvoltă simţul ritmului, coordonarea, expresivitatea mişcării, creând şi o stare emoţională aparte, favorabilă desfăşurării exerciţiului fizic. Elementele dansului clasic şi modern intră în pregătirea tehnică a sportivilor care participă la competiţiile de gimnastică artistică, patinaj şi schi artistic, înot sincron.

În prezent, dansul însuşi a devenit un sport.

Sunt organizate concursuri care desemnează campioni şi stabilesc ierarhii valorice.

 Mijloace asociate şi forme de organizare a educaţiei fizice.

Valoarea influienţelor exerciţiilor  fizice sporeşte prin folosirea raţională a factorilor naturali de călire: aerul, apa, soarele. Un organism călit devine mai rezistent la îmbolnăviri, face faţă cu randament sporit la efort, se adaptează mai uşor la intemperii. Efectele amintite pot fi obţinute prin practicarea exerciţiilor fizice în aer liber, chiar şi în sezonul rece.

Sălile în care se desfăşoară activitatea trebuie  iluminate corespunzător şi bine aerisite, curăţenia lor şi a terenurilor sportive urmând să fie bine întreţinută permanent. Profesorii de educaţie fizică, antrenorii şi instructorii trebuie să cunoască şi să transmită elevilor şi sportivilor regulile legate de igiena personală şi de igiena echipamentului sportiv.  Echipamentul ca şi  inventarul  sportiv , vor fi păstrate în deplină curăţenie, respectându-se nu numai regulule de igienă ci şi cele de securitate pentru a se preveni accidentele.

Realizarea obiectivelor şi a funcţiilor educaţiei fizice presupune folosirea unor forme variate de organizare  a acestei activităţi, care să-i angreneze atît pe indivizii de diferite vârste, cu o dezvoltare motrică normală, cât şi pe cei supradotaţi ori, dimpotrivă, cu cei cu handicap motric temporar sau definitiv. Atribuţiile privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de educaţie fizică revin atât organizaţiilor guvernamentale (prin direcţiile de resort din Ministerul Educaţiei Naţionale,  Ministerul Tineretului şi Sporturilor, Ministerul Turismului, Ministerul Sănătăţii şi reprezentanţii acestora în teritoriu), cât şi celor nonguvernamentale – asociaţii şi cluburi sportive, centre locale de iniţiere (gimnastică aerobică, body-building, teni, înot, schi, karate etc.) sau de recuperare.

Din punct de vedere tehnic, cele mai importante forme de organizare a activităţii de educaţie fizică sunt:  lecţia (şedinţa) şi  concursul  sau  competiţia.

a) Lecţia  (şedinţa)  de educaţie fizică şcolară, de  antrenament  sportiv

sau  kinetoterapie  trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe metodologice generale care vizează atât dozarea efortului, cât şi respectarea principiilor didactice.  În cadrul lecţiei de educaţie fizică şcolară, folosirea metodelor active, organizarea formelor de activitate independentă trebuie să conducă la motivarea elevilor în favoarea acestei activităţi  (plăcerea de a desfăşura o anumită activitate sportivă, starea de bine pe care aceasta o provoacă, conştientizarea efectelor benefice  ale educaţiei fizice), astfel încât interesul pentru practiocarea exerciţiilor fizice să fie dobândit pe viaţă.

Profesorului de educaţie fizică îi revine rolul de a oferi  elevilor, într-un cadru organizatoric adecvat, cunoştinţele necesare şi de a le forma priceperi metodologice de practicare independentă, în timpul liber (loisir) a formelor preferate de exerciţii fizice, dar şi a celor simple, accesibile unui număr mare de tineri şoi adulţi (gimnastica de înviorare, de întreţinere, jogging, program de exerciţii cu gantere şi cu extensoare etc.). Toate tipurile de lecţie trebuie să conţină două verigi comune; pregătirea organismului pentru efort, iar, la încheierea lecţiei, revenirea organismului după efort. Temele lecţiilor (şedinţelor) vor fi diferite, în funcţie de scopul urmărit. În lecţia de educaţie fizică şcolară : învăţarea acţiunilor motrice noi, consolidarea unor cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, dezvoltarea calităţilor motrice. În  lecţia de antrenament sportiv : teme de pregătire fizică, tehnică, tactică, psihologică, teoretică. În   lecţia  de  kinetoterapie : programe de gimnastică medicală cu scop recuperator pentru  diverse afecţiuni.

b)   Concursul  sau  competiţia sportivă  finalizează efortul de pregătire  şi stabileşte ierarhii valorice în cadrul disciplinelor sportive la diferite categorii de vârste şi nivelurile de performanţă.  Există competiţii pentru copii, juniori şi seniori, pentru amatori şi profesionişti, de nivel local, naţional, internaţional.  Competiţiile sportive se desfăşoară pe baza unui calendar competiţional şi a unui regulament  de organizare, cunoscut de competitori. Aceasta trebuie să conţină: denumirea competiţiei, scopul, locul şi data desfăşurării, participanţi, criterii de stabilire a rezultatelor, programul competiţiei, condiţii tehnico-organizatorice şi administrative, premii, etc.

Federaţia  ,, Sportul pentru toţi „  care funcţionează în cadrul Ministerului Tineretului şi Sportului, are menirea de a crea cadrul organizatoric prin care să fie angrenat un număr cât mai mare de copii, tineri şi adulţi, vârstnici  în practicarea exerciţiilor fizice cu scop de fortificare şi de recreere.

Factorii responsabili au atribuţia de a crea condiţii optime prin :  diversificarea materialelor sportive, amenajarea unor baze materiale simple, construirea bazinelor de înot, stimularea activităţii de iniţiere etc. Pentru buna desfăşurare a activităţii de educaţie fizică şi sport.

                                                                     BIBLIOGRAFIE:

1. EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, ANEFS, 1994;

2. DUŢU, M., Educaţia şi problemele lumii contemporane, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989;

3. GOLU, P., ZLATE, M., VERZA, E., Psihologia copilului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1993.

                                                                                                    Prof. Tulea Daniel