AXIOLOGIA ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

                              

                            ACTIVITATEA FIZICĂ ȘI CALITATEA VIEȚII UMANE

   Nivelul de trai reprezintă “gradul de satisfacere a necesităţilor umane, specific unei colectivităţi, grup social, localităţi sau persoane”, fiind sinonim cu “standardul de viaţă” (Cătălin Zamfir, 1993, p. 393). În sensul său strict economic, nivelul de trai indică eficienţa umană a activităţii economice, adică cantitatea de bunuri şi servicii economice de care dispune o persoană, grup sau colectivitate. Putându-se măsura în unităţi monetare (venituri reale disponibile pe cap de locuitori) sau în termeni naturali (consumul de diferite bunuri şi servicii), acesta necesită indicatori complecşi, globali, deşi aceştia nu pot da de fapt măsura reală ideală a standardului e viaţă. Întrucât în societăţile actuale există şi cheltuieli sociale importante care se adaugă consumului din venituri individuale, este nevoie, pentru a determina nivelul de trai, de luarea lor în considerare, respectiv cheltuielile pe cap de locuitor. O limită esenţială aici este că o mulţime de bunuri nu pot fi luate în considerare pentru că nu iau o formă economică. Există o serie de bunuri şi facilităţi non-economice care pot fi luate în considerare, astfel încât măsurarea lui devine similară celei a calităţii vieţii (număr de spectacole vizionate, cărţi citite, discuri difuzate, posibilităţi de petrecere a timpului liber, număr de paturi de spital şi doctori la mia de locuitori, nivel şcolar, gradul de diversificare şi extindere a activităţilor sportive etc.).

   Practicarea sportului pare să fie o componentă marginală a calităţii vieţii, deşi numeroase studii au arătat că există puternice corelaţii pozitive între nivel de trai, calitatea vieţii şi nivelul de dezvoltare a instituţiilor sportive naţionale (şi a practicării activităţilor fizice la scară mare în rândul populaţiei). Apreciem deci că ponderea practicării sportului profesionist şi amator este un indicator indirect, dar real, al calităţii vieţii, lucru pe care vom încerca să îl subliniem în cercetarea proprie expusă în subcapitolele 5.2. şi 5.3. ^. Puternic corelate cu nivelul de trai (ca efecte ale acestuia), chiar dacă nu reprezintă factori determinanţi primi ai acestuia, sunt indicatorii de sănătate, de mediu (poluarea, protecţia mediului) şi direct conectat cu aceştia, petrecerea sănătoasă a timpului liber, adică practicarea sportului.

   Din păcate, datele statistice nu ne oferă un tablou prea optimist pentru România în acest sens. Astfel, indicatorii de sănătate a populaţiei indică o situaţie critică, România aflându-se, la mulţi dintre ei, pe ultimele locuri în Europa. Conform unor aprecieri oficiale, printre care şi Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, situaţia critică a stării de sănătate este dată de efectul combinat al mai multor factori: sărăcia (lipsa resurselor financiare, alimentaţia deficientă, condiţii proaste de locuit, lipsa accesului la condiţii de igienă elementară), dezorganizarea socială (abandonul grijii faţă de propria sănătate, stiluri nesănătoase de viaţă, deficit de cultură şi educaţie sanitară), deficitul de acces la serviciile medicale, deficitul serviciilor de prevenţie şi tratament ambulatoriu, dispariţia sistemului de îngrijire medicală bazat pe teritorialitate. Printre grupurile sociale cu deficit de acces la serviciile medicale se află vârstnicii săraci, mai ales cei din zonele rurale, şomerii fără alte surse de trai, rromii, tinerii proveniţi din instituţiile de ocrotire, familiile cu mulţi copii etc.Fondurile alocate pentru sănătate sunt încă mici, chiar dacă în ultimii ani au fost în creştere (4,2% din PIB în 2001, faţă de 2,6% în 1997, 3,1% în 1998, 3,9% în 1999, conform datelor Comisiei Naţionale pentru Statistică, 2002). Atât veniturile globale ale populaţiei (pentru anul 2004 ocupăm un loc trei din coada listei pentru Europa, fiind urmaţi de Bulgaria şi R. Moldova), cât şi unele deficienţe în sistemul de securitate şi asistenţă socială, conduc la o ipostază socială prea puţin strălucită în ceea ce priveşte nivelul de trai. În ceea ce priveşte poluarea mediului, principalele aspecte ale crizei ecologice sunt determinate atât de poluarea ridicată a aerului, apei şi solurilor în anumite areale, în special industriale, cât şi de starea necorespunzătoare a igienei celor mai multe localităţi, determinată de acumularea deşeurilor industriale şi orăşeneşti. Atât în ceea ce priveşte legislaţia în domeniu, cât şi a eforturilor concrete (vezi Humă şi Chiriac, 2003), se tinde la o îmbunătăţire a situaţiei moştenite din regimul comunist (industrializarea masivă, urbanizarea rapidă, utilizarea materialelor şi tehnologiilor poluante etc.) şi perpetuate prin nivelul scăzut de trai, care nu permite o schimbare promptă a situaţiei. În plus, deficienţele în ceea ce priveşte educaţia civică, de respectare a mediului ambiant, sunt evidente. Legată strâns de calitatea vieţii este preocuparea faţă de mediul înconjurător ( environmental concern), adică percepţia stării de fapt a mediului. Aceasta se compune din dimensiuni afective (sentimente personale, evaluări ale gradului de seriozitate/gravitate a diferitelor probleme) şi cognitive (credinţe, cunoştinţe despre mediu). În afara acestor două dimensiuni, fiind vorba până la urmă despre abordări din perspectiva teoriei atitudinilor, preocuparea faţă de mediu aduce şi alte două dimensiuni: conativă (disponibilitate de a acţiona în sensul protecţiei mediului) şi comportamente efective (Dunlap şi Jones, 2002). De altfel, corelaţiile între PIB/cap de locuitor şi calitatea subiectivă a vieţii (Inglehart şi Klingemann, 2000), respectiv PIB/cap de locuitor şi gradul de preocupare faţă de mediul înconjurător merg în aceeaşi direcţie: corelaţiile sunt strânse şi pozitive în cazul ţărilor cu un PIB ridicat care prezintă niveluri ridicate ale calităţii subiective a vieţii (respectiv preocupării faţă de mediu), iar în cazul ţărilor cu PIB scăzut putem avea două situaţii: niveluri mai scăzute ale calităţii subiective ale vieţii, respectiv preocupării faţă de mediul înconjurător, sau, dimpotrivă, pot fi sesizate valori ridicate ale acestor doi indicatori subiectivi.

   Un nivel de trai scăzut nu aduce nici prea multă diversitate în petrecerea timpului liber. Aşa cum arată studii efectuate recent (Hosu, 2002), cele mai frecvente activităţi ale tinerilor sub 34 de ani în Europa central şi de Est sunt „a-ţi petrece timpul cu prietenii”, „a te odihni”, „a te uita la televizor” (desigur, tendinţele sunt aceleaşi în ţările investigate, dar procentele diferă). Tinerii (dealtfel „publicul–ţintă” al activităţilor sportive) nu par prea dornici nici să activeze în organizaţii sau asociaţii culturale, politice, sportive sau de altă natură. Lucrurile se prezintă diferit pentru tinerii statelor dezvoltate. Se pare aşadar că activismul de orice natură se corelează cu nivelul de trai. Dealtfel, Rapoartele de Evaluare a Sărăciei ale Băncii Mondiale (2002, 2003) atestă relaţiile strânse dintre bogăţie şi practicarea la scară largă a diverselor sporturi.

    În aceste condiţii, practicarea sportului nu pare să fie, din păcate, o prioritate a românilor. Oferta de servicii în ceea ce priveşte sportul este şi ea cu mult sub cea prezentă în statele mai dezvoltate, dar superioară celor din aşa-numita „lume a treia”. Se constată totuşi îmbunătăţiri la nivel legislativ în ultimii ani în ceea ce priveşte activităţile sportive. Fie că e vorba de cluburi de fittness, săli de aerobic sau cluburi de tenis, acestea cunosc o oarecare dezvoltare. Desigur, categoriile socio-demografice care apelează la sport ca loisir sunt cele mai avantajate (dar şi cele mai reduse statistic), iar cele care practică sportul de performanţă fac acest lucru uneori din necesitate, şi nu doar din simplul „cult al sportului”, adică pe principiul mens sana in corpore sano. Cei care optează pentru sporturile costisitoare (cum ar fi tenisul de câmp sau schiul) sunt în special cei care au venituri care să le permită să le practice. Deşi e greu de găsit o evidenţă statistică a numărului practicanţilor unui anumit sport la nivel naţional (de performanţă sau ca hobby), este de ordinul evidenţei că aceştia sunt – şi nu doar la noi - cu atât mai puţini cu cât sportul respectiv necesită costuri mai ridicate.Pentru că tot mai mulţi oameni sunt conştienţi că a asigura o calitate ridicată a vieţii lor implică practicarea de exerciţii fizice, cât şi deoarece el este realmente o formulă (sănătoasă însă) a modei. O societate care promovează sportul şi înţelege valoarea lui în viaţă este una care îşi asigură o componentă solidă a bunăstării şi optimismului social.

               

                                                                                                                           Prof. Tulea Daniel