Formele de organizare ale educației fizice și sportului - EFS

 

 

(Gloria Rață 2008, pag. 301):

Formele de organizare, în cadrul cărora se practică exercițiile fizice, constituie cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor educației fizice și ale sportului la nivelul fiecărui subsistem sau eșalon din cadrul educației fizice școlare, a sportului pentru toți și a sportului de performanță.

Având în vedere că aceste forme de organizare s-au diversificat foarte mult sub aspectul conținutului și tipologiei, se impune ca analiza și abordarea lor practică să se facă în sistem. Formele respective se influențează unele pe altele, se completează, asigură o anumită continuitate în cadrul sistemului de educație permanentă sau de obținere a performanței sportive. Ordonarea lor în sistem este determinată de faptul că, atât în procesul educației fizice cât și a sportului pentru toți, principalele mijloace, principalele exerciții fizice aparțin diferitelor sporturi. Totuși diversitatea mijloacelor asigură, în bună măsură, continuitatea influențelor și unitatea conținuturilor.

În conformitate cu noul curriculum național, sistemul formelor de organizare din cadrul procesului instructiv-educativ se împarte în: forme de organizare în regim de activitate școlară și forme de activități organizate în regim de timp liber.

Forme de organizare în regim școlar se împart, la rândul lor, în: forme de organizare curriculare și extracurriculare.

Formele de  organizare cu caracter didactic numite și curriculare - cuprinse în planul cadru de învățământ la disciplina ”Educație fizică” cuprind:

● lecția de educație fizică obligatorie, numită și curriculum nucleu.

● lecția de educație fizică la decizia școlii numită, curriculum la decizia școlii, care poate fi de: extindere, aprofundare, opțional disciplină nouă și de ansamblu sportiv

Formele de organizare extracurriculare, necuprinse în planul de învățământ, și sunt: momentul de educație fizică, recreația organizată, gimnastica zilnică, gimnastica compensatorie, activitatea fizică de înviorare.

Formele de activități opționale organizate în timpul liber, și care, în totalitate, sunt extracurriculare, se împart în: activitate de educație fizică pentru toți și activitate sportivă de performanță.

Activitatea de educație fizică și sport pentru toți poate fi:

● competițională (campionatul școlii la diferite sporturi; crosuri; cupe; competiții locale)

● necompetițională (acțiuni turistice - plimbări, excursii; serbări sportive; tabere de vacanță cu caracter de inițiere în unele sporturi - inclusiv tehnico-aplicative)

Activitatea sportivă de performanță se realizează în cluburile sportive școlare sau în alte cluburi și asociații sportive guvernamentale sau neguvernamentale. În această activitate, forma principală de pregătire o constituie ”lecția de antrenament sportiv”, iar esența acesteia o constituie competiția, prin care se urmărește victoria, performanța, excelența sportivă sau ”lecția de întreținere” și esența ei o constituie starea  de bine a organismului.

Formele educației fizice și sportului extracurriculare

La educarea personalității elevilor/sportivilor, o mare contribuție o aduce și practicarea exercițiilor fizice prin alte modalități (forme) de organizare, cum ar fi: momentul de educație fizică, recreația organizată, gimnastica zilnică, gimnastica compensatorie, activitatea fizică de înviorare.

1. Momentul (minutul) de educație fizică. Se desfășoară în timpul lecțiilor de la celelalte obiecte de învățământ. Măsura se ia atunci când elevii, solicitați de activitatea intelectuală, dau semne de oboseală, de plictiseală, sau nu mai sunt absenți. Activitatea este condusă de învățător sau de profesorul care predă în acel moment. Este recomandabil ca profesorul de educație fizică din școală să recomande celorlalte cadre didactice tipul de exerciții ce se vor utiliza și modul de conducere a activităților elevilor care îmbracă un caracter de ”înviorare”. Momentul de educație fizică, durează un minut și cuprinde 4-5 exerciții de înviorare, de întindere și de atenție.

2. Recreația organizată. Se desfășoară cu precădere în școli cu clasele I-VIII și uneori în licee, în pauza mare. Activitatea este condusă, după caz, de profesorul de educație fizică, de un învățător sau un profesor de altă specialitate. Este recomandabil să fie instruiți și unii elevi din clasele mai mari care să conducă activitățile sportive în recreație. Recreația organizată are un caracter de reconfortare și reechilibrare, este distractivă, trebuie să producă plăcere și cuprinde jocuri de mișcare, unele jocuri sportive, ștafete cu componente simple și unele parcursuri aplicative. Pentru a mări eficiența acestor activități se recomandă desfășurarea lor în aer liber chiar și în timpul iernii când nu este prea frig și elevii au haine corespunzătoare.

3. Gimnastica zilnică se desfășoară înaintea începerii lecțiilor, durează 5-10 minute și constă din câteva exerciții analitice din poziția stând, sau din deplasare, conduse de profesorii de educație fizică sau de un elev din clasele mai mari, care este instruit periodic.

4. Gimnastica compensatorie este organizată pentru elevii din învățământul profesional, se desfășoară în zilele de practică și este condusă de îndrumătorul de practică sau de maistrul respectiv. Cuprinde exerciții pentru grupele musculare care nu sunt angrenate în activitatea respectivă, cu acțiune compensatorie, pentru postura deviată.

5. Activitatea fizică de înviorare se organizează dimineața în cămine și internate, are o durată de 15-20 de minute, este condusă de un elev instruit anume și cuprinde exerciții pentru toate grupele mari musculare, alergarea fiind prezentă de fiecare dată. Se desfășoară în aer liber tot timpul anului.

Formele de activități opționale organizate în timpul liber

În cadrul acestor forme de activități opționale organizate în timpul liber, și care în totalitate sunt extracurriculare, unele dintre ele se desfășoară în incinta unității școlare:

a) activități de educație fizică și sportive pentru toți, în care intră:

● activități competiționale (campionatul școlii la diferite ramuri sportive; crosuri; cupe; competiții etc. locale, județene, zonale, naționale);

● activități necompetiționale (acțiuni turistice - plimbări, excursii; serbări sportive; tabere de vacanță cu caracter de inițiere în unele sporturi - inclusiv tehnico-aplicative etc.)

b) activitatea sportivă de performanță se realizează în cluburile sportive de școlare sau în alte cluburi sau în alte cluburi și asociații sportive din rețeaua statului, ori din rețeaua particulară. În această activitate, forma principală de pregătire o constituie ”lecția de antrenament sportiv”, iar esența activității o constituie competiția prin care se urmărește victoria, performanța, excelența sportivă.

Lecția de antrenament sportiv se diferențiază de lecția de educație fizică școlară prin următoarele aspecte:

● este organizată, desfășurată, dirijată numai de persoane specializate în ramura de sport respectivă (exemplu: specializare în atletism, gimnastică, badminton, etc.);

● se adresează numai indivizilor dotați, ce se încadrează în anumite caracteristici performanțiale (au talent), care sunt selecționați pentru un anumit sport și sunt supuși unui control medical riguros;

● se desfășoară cu un număr mai mic sau mai mare de sportivi (depinde de sportul practicat), începând de la unu la sporturile individuale (atletism) și ajungând la 20-24 câți sunt necesari la o competiție de jocuri sportive (exemplu fotbal), cu un nivel de pregătire egal sau cel puțin apropiat;

● se organizează diferențiat pe categorii de vârstă (exemplu: copii, juniori, tineret, seniori sau grupe de începători, avansați etc.) și uneori și sex (exemplu: echipa de fete handbal, echipa de băieți volei etc.);

● se desfășoară numai în spații special amenajate, îngrijite și dotate în funcție de caracteristicile sportului;

● se desfășoară pe părți și are o durată mai mare cuprinsă între 1, 30 ore și 3-4 ore;

● urmărește angrenarea și menținerea sportivului în efort până aproape de zona limită de oboseală;

● are un conținut subordonat ramurii de sport practicată, urmărește, în principal ridicarea măiestriei sportive într-o anumită probă/ramură/disciplină sportivă;

● are obiectiv final obținerea performanței sportive (rezultat sportiv).

(Cârstea 1999, pag. 84):

.Considerații generale. Formele de organizare a practicării exerciţiilor fizice creează cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor educaţiei fizice la nivelul subsistemelor sale. De aceea, există suficiente diferenţieri, sub aspectele conţinutului şi tipologiei, în funcţie de subsistemele respective. Aceste forme de organizare s-au diversificat în timp, ca şi obiectivele educaţiei fizice. Ele trebuie privite, analizate şi abordate practic numai în sistem, ca şi obiectivele pe care le deservesc. Formele respective se completează unele pe altele, se influenţează reciproc, au un nucleu (care nu poate fi altul decât lecţia!), au anumite priorităţi spaţio–temporale şi demografice, depind – în permanenţă – de factorii de decizie centrală sau locală etc.

Acest sistem al “formelor de organizare a practicării exerciţiilor fizice”, cu particularităţile sale la nivelul fiecărui subsistem al educaţiei fizice, nu trebuie confundat cu formele de exprimare concretă a exerciţiilor fizice, forme statuate în timp şi recunoscute ca fiind atletism, gimnastică, dansuri, jocuri sportive, jocuri de mişcare, înot, schi, lupte etc.

Pe ansamblu, indiferent de subsistemele educaţiei fizice, formele de organizare a practicării exerciţiilor fizice de către subiecţi sunt conduse – cu unele excepţii – de specialişti în domeniu. Aceşti specialişti programează şi conţinutul şi plasamentul fiecărei forme. Plasamentul poate fi în timpul “profesional” al subiecţilor sau – cel mai frecvent – în timpul liber al acestora. Unele dintre forme au caracter obligatoriu pentru subiecţi, iar altele au caracter facultativ. Pentru specialist, toate formele de organizare a practicării exerciţiilor fizice – programate şi conduse de el – sunt obligatorii. “Minutul sau momentul de educaţie fizica”, “gimnastica compensatorie din învăţământul profesional” sau “activitatea fizică de înviorare”, de exemplu, care nu sunt conduse de specialist decât în cazuri de excepţie, nu pot avea caracter obligatoriu.

Formele de organizare din timpul “profesional” (şcolar, universitar, militar etc.) al subiecţilor cuprind – în scop formativ – atât elemente cu caracter necompetiţional, cât şi cu caracter competiţional. Normal nu ar trebui să lipsească nici elementele cu caracter preventiv şi – mai ales – corectiv pe planul dezvoltării fizice a organismului celor ce practică exerciţiile fizice.

Formele de organizare din timpul liber al subiecţilor sunt de două categorii:

─ recreative;

─ profilactice sau recuperatorii (de refacere, corective etc.).

Formele de organizare cu caracter recreativ sunt împărţite, la rândul lor, în două principale grupe:

─ forme de organizare cu caracter competiţional (campionate proprii, locale, zonale sau naţionale, crosuri, cupe etc.),

─ forme de organizare cu caracter necompetiţional (serbări “sportive”, acţiuni turistice, tabere de vacanţă cu caracter de iniţiere în unele sporturi de sezon sau tehnico-aplicative etc.).

Practicarea exerciţiilor fizice în scopul obţinerii unor performanţe sportive, care se realizează tot în timpul liber al subiecţilor în cadrul asociaţiilor şi cluburilor sportive, nu reprezintă – aşa cum s–a menţionat până în prezent – o formă de organizare specifică educaţiei fizice. Este o formă de organizare, dar care nu se încadrează în “schema” generală specifică pentru educaţia fizică. De fapt, în unele cărţi de “Teorie şi Metodică” s–a prezentat numai “schema” formelor de practicare a exerciţiilor fizice de către şcolari/elevi, considerându–se că aceasta era cea mai completă, mai bine pusă la punct, atât teoretic, cât şi practic, în această perioadă a anilor 1998–1999, deci aproape de anul 2000, trebuie să facem unele reconsiderări privind “schema” menţionată, deoarece “ceaţa” este deosebit de densă şi nu se ştie când se va face “lumină”, din perspectiva multiplelor legi, instrucţiuni sau ordonanţe de guvern care se contrazic, incredibil, la intervale scurte de timp, aproape de la o zi la alta. Nu se ştie, în perspectivă, dacă lecţia va rămâne forma de bază a practicării exerciţiilor fizice de către şcolari. Se fac propuneri de către “Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei”, care nici nu cunoaşte bine ce înseamnă “educaţia fizică” şi prin ce se deosebeşte de “sport”, – care merg până la absurd: la unele clase de elevi se reduce numărul lecţiilor doar la una pe săptămână, iar la alte clase de elevi (mai ales la liceu) nu mai sunt prevăzute lecţiile de educaţie fizică. Nu se ştie, de asemenea, ce perspectivă vor avea orele de activităţi sportive în învăţământ. Dar celelalte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ce coeficient de siguranţă au pentru a fi realizate în perspectivă? Toată lumea “dă din umeri”, iar Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport nu mai este consultată – regretabil – atunci când se iau decizii fundamentale în domeniu!

Perspectiva “sistemului” de forme prin care se organizează practicarea exerciţiilor fizice în educaţia fizică nu este clară. De aceea, în rândurile care urmează, nu vom prezenta acest “sistem”, vom proceda doar la analiza, în detaliu sau la modul general, a, unora dintre cele mai importante forme de organizare, prezente în toate subsistemele educaţiei fizice.  

Lecția de educație fizică

Gimnastica zilnică

Era (remarcaţi timpul trecut!) o formă obligatorie (printr–o hotărâre a Ministerului învăţământului, din 1972) pentru toate verigile învăţământului preuniversitar. Trebuia să se efectueze “zilnic”, timp de 3–5 minute, fie înaintea începerii programului de şcoală (de dimineaţa sau de după amiază), fie în recreaţia mare. Consta în efectuarea unor exerciţii de influenţare selectivă a aparatului locomotor, exerciţii numai din poziţia stând şi derivate ale acesteia, “comandate” de un profesor (de educaţie fizică sau de serviciu) sau de un elev– instructor. Dacă se folosea şi muzica era o formă de organizare a practicării exerciţiilor fizice deosebit de atractivă, mai ales pentru elevii din clasele I–VI. Se organiza această formă mai ales când în şcoli veneau brigăzi de îndrumare şi control sau comisii speciale de inspecţii pentru obţinerea gradelor didactice! Se mai realizează, în puţine unităţi şcolare (Hotărârea nu este, încă, abrogată!), numai pentru elevii din clasele I–IV. Nu trebuie confundată cu “gimnastica de înviorare” sau cu “gimnastica de întreţinere”!

Gimnastica compensatorie

Este o formă de organizare a practicării exerciţiilor fizice pentru elevii din învăţământul profesional. Se efectuează în zilele de practică în atelierele sau laboratoarele “şcoală”, timp de 3–4 minute, sub “comanda” maistrului. Principalul său rol (pe care trebuie să–l cunoască, în primul rând, maiştrii) este compensator, în funcţie de specificul fiecărei meserii. Exerciţiile efectuate, tot în poziţia stând şi derivate ale acesteia, sunt de influenţare selectivă a aparatului locomotor.

Gimnastica de înviorare

Nu trebuie confundată cu gimnastica de înviorare efectuată individual, la domiciliu. Este o formă clasică de organizare a practicării exerciţiilor fizice în unităţile (de învăţământ sau militare) care au şi internate sau cămine. O conduce “pedagogul” angajat şi are un conţinut relativ asemănător cu “gimnastica zilnică” şi cu “gimnastica compensatorie”. Diferenţa constă în momentul efectuării: această gimnastică se face imediat după trezirea din somn a grupului de subiecţi.

Se efectuează şi în tabere de instruire, cantonamente etc., dar se depăşeşte conţinutul de “gimnastică”! Se pot face şi se fac alergări, sărituri, aruncări, jocuri de mişcare etc. Adică nu “gimnastică” de înviorare, ci “activităţi fizice” de înviorare. Durează 5–6 minute.

Momentul de educație fizică

Se mai numeşte, în multe lucrări de specialitate, şi “minutul” de educaţie fizică (din cauza duratei). Se face, sau ar trebui să se facă, în activităţi cu efect predominant intelectual (cum sunt, de exemplu, lecţiile de matematică, fizică, biologie, chimie etc.), atunci când apare starea de oboseală a subiecţilor. Este condus, firesc, de cel care răspunde de activitatea intelectuală respectivă. Are, într–un fel, un rol de “înviorare” sau de “disciplinare” în unele cazuri! Exerciţiile sunt predominant segmentare. Se pot face şi exerciţii cu caracter compensator faţă de activitatea intelectuală respectivă.

Activitățile turistice

Se realizează în timpul liber al subiecţilor şi presupun practicarea exerciţiilor fizice. A nu se confunda cu alte activităţi turistice! Au ca principale modalităţi de desfăşurare plimbările, drumeţiile şi excursiile. Vizează, ca şi celelalte forme descrise succint anterior, îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice, deşi nu sunt conduse – întotdeauna şi obligatoriu – de un specialist.

Activități fizice competiționale “pentru toți”

Sunt realizate, tot în timpul liber al subiecţilor, sub formă de crosuri, cupe, campionate şcolare etc. Importantă este participarea în “masă” la aceste activităţi şi nu performanţa!

Serbările ”sportive”

Sunt organizate la începutul şi sfârşitul trimestrelor, semestrelor, sezoanelor sau anilor de pregătire. Cuprind atât activităţi fizice cu caracter competiţional, căt şi activităţi fizice cu caracter noncompetiţional.

Taberele de vacanță

Cuprind iniţierea în unele sporturi de sezon (mai ales schi şi înot) sau în unele sporturi tehnico–aplicative şi alte activităţi fizice competiţionale şi noncompetiţionale “pentru toţi”.

Activități fizice recuperatorii

Se pot desfăşura şi în subsistemele educaţiei fizice, mai ales la nivelul tinerei generaţii şi la ”vârsta a treia”, inclusiv sub formă de gimnastică medicală.

În şcolile de deficienţi, gimnastica medicală este o formă organizatorică foarte importantă. Recuperarea, în sens de corectare, a deficienţelor fizice de grad uşor şi mediu se poate face și în lecţiile de educaţie fizică. Prevenirea apariţiei atitudinilor și – mai ales – a deficienţelor fizice trebuie să se realizeze prin întregul sistem de forme speciale pentru practicarea exerciţiilor fizice de către subiecţi. 

Obiectivele educației fizice și sportului - EFS

 

 

(Având în vedere că toate programele școlare se bazează pe competențe, pare o greșeală a celor care au conceput programa pentru examen, alegerea acestui subcapitol)

(Dragnea 2006, pag. 27):

Tabel nr. 2 - Obiectivele educaţiei fizice specifice subsistemelor acesteia

EDUCAȚIA FIZICĂ A TINEREI GENERAȚII	EDUCAȚIA FIZICĂ MILITARĂ	EDUCAȚIA FIZICĂ PROFESIONALĂ	EDUCAȚIA FIZICĂ EFECTUATĂ INDEPENDENT
- Favorizarea proceselor de creștere armonioasă și de dezvoltare fizică - Prevenirea instalării și corectarea deficiențelor de postură cu caracter global sau segmentar - Formarea reflectului de postură corectă a corpului, în acțiuni statice și dinamice - Dezvoltarea calităților motrice, formarea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice - Stimularea interesului și a aptitudinilor pentru practicarea diferitelor sporturi - Formarea obișnuinței de a practica exerciții fizice în mod independent - Favorizarea integrării sociale                     ↓ CARACTER FORMATIV	- Creșterea potențialului fizic și psihic, în concordanță cu cerințele diverselor arme - Educarea unor trăsături morale - spirit de luptă, tenacitate, curaj, rezistență la frustrare etc. ↓ CARACTER FORMATIV - UTILITAR	- Optimizarea capacității motrice în scopul creșterii randamentului în activitățile profesionale - Prevenirea influențelor negative ale diferitelor sectoare de muncă asupra atitudinilor corporale și corectarea deficiențelor fizice - Compensarea eforturilor fizice și psihice intense sau unilaterale ↓   CARACTER STIMULATIV, COMPENSATOR	- Menținerea unei condiții fizice optime - Înlăturarea tensiunilor psihice induse de efortul ocupațional, relaxare - Prevenirea proceselor degenerative la persoanele vârstnice - Menținerea unui tonus psihic ridicat la vârsta a treia - Favorizarea relațiilor de grup - Petrecerea utilă și agreabilă a timpului liber - Combaterea sedentarismului ↓ CARACTER STIMULATIV, RECREATIV, DE MENȚINERE ȘI REFACERE

 

 

 

(Dragnea 2006, pag. 25):

Activităţile educaţionale, proiectate şi programate implică în primul rând formularea finalităţilor şi apoi alegerea strategiilor care să ducă la atingerea acestora.

Nota definitorie a obiectivelor este dată de faptul că ele anticipează rezultatul educaţiei în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvenţe sau etape de învăţare.

Scopurile pot fi concretizate în numeroase obiective care vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei.

Conţinutul obiectivelor se măsoară prin metode consacrate, care oferă posibilitatea unui control riguros al activităţii educaţionale. în domeniul educaţiei fizice, precizarea obiectivelor evidenţiază, pe de-o parte, caracterul programat pe diferite etape al procesului instructiv educativ şi, pe de altă parte, înlesneşte analiza teleologică (pe baze obiective, prin scopuri), pe diferite trepte ale dezvoltării şi ale cunoaşterii.

Formularea obiectivelor sau reformularea lor la diferite perioade de timp este un proces impus de reformă, de dinamica dezvoltării sociale. De câte ori se simte nevoia optimizării procesului de educaţie fizică, se începe prin revizuirea şi reformularea obiectivelor şi abia după aceea se elaborează conţinutul procesului instructiv-educativ.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului, integrate în sistemul educaţional şi, la scară mai largă, în cel social, trebuie să satisfacă cerinţele fundamentale care asigură activitatea optimă a întregului sistem. Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de complexitatea şi de diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea deja prezentată, a perspectivelor bio-psihosociale.

Obiectivele educaţiei fizice sunt legate nemijlocit, derivă din şi compun idealul educaţiei fizice. „Idealul“ este înţeles ca deziderat general al educaţiei fizice, integrat în idealul educaţional şi ca model maximal, proiectat în linii generale (caracteristici) cu valoare orientativă, obiectivat, şi care poate constitui un criteriu de evaluare.

Obiectivele evidenţiază modul de realizare a funcţiilor sociale ale educaţiei fizice şi cerinţele modelului de educaţie fizică. Ele asigură activitatea optimă a întregului sistem educaţional (în sens larg) şi a celui de educaţie fizică (în sens restrâns).

În educaţia fizică, obiectivele sunt delimitate după efectele acestei activităţi asupra sferelor biomotrică, psihomotrică şi sociomotrică, fapt care pune în lumină polivalenţa educaţiei fizice.

Pentru a concretiza aceste afirmaţii, prezentăm o clasificare a obiectivelor, ca sinteză a principalelor taxonomii consemnate de literatura de specialitate a domeniului.

A . După gradul de generalitate

Obiective generale - evidenţiază esenţa educaţiei fizice, dimensiunile comune ale subsistemelor ei. După M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoş, Gh. Cârstea şi P. Dragomir, aceste obiective sunt:

♦ menţinerea unei stări optime de sănătate;

♦ favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

♦ dezvoltarea capacităţii motrice generale; educarea calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri de sport;

♦ formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;

♦ dezvoltarea armonioasă a personalităţii.

Obiective specifice - reprezintă o particularizare a obiectivelor generale, la nivelul subsistemelor educaţiei fizice (tabel nr. 2).

Obiective intermediare - acţionează la nivelul ciclurilor de învăţământ, al anilor de studiu etc.

Obiective operaționalele - vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, care pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activităţi, al unei lecţii, al unei şedinţe.

B. După sfera de influenţă şi tipul de comportament vizat

Obiective de dezvoltare structural-funcţională a organismului:

♦ armonia între indicii somatici şi funcţionali;

♦ armonia şi proporționalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici;

♦ menţinerea unui tonus muscular optim;

♦ dezvoltarea lateralităţii şi a armoniei laterale;

♦ formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;

♦ prevenirea şi corectarea deficienţelor posturale şi fizice;

♦ combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.

Obiective în plan motric: 

♦ dezvoltarea componentelor fitnessului (rezistenţă cardiovasculară, rezistenţă musculară, forţă, mobilitate - supleţe, compoziţie corporală);

♦ dezvoltarea componentelor fitnessului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);

♦ formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive;

♦ îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii.

Obiective psihomotorii. (După V. Horghidan):

♦ dezvoltarea schemei corporale în două direcţii: ca reper în reglarea mişcărilor şi ca nucleu al imaginii de sine;

♦ dezvoltarea coordonărilor senzori-motorii normale;

♦ dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;

♦ realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

♦ formarea coordonatelor de timp ale mişcării (ritm, tempou, durată, elemente ce conferă eficienţa mişcării);

♦ dezvoltarea lateralităţii şi a armoniei laterale;

♦ formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;

♦ educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;

♦ dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.

Domeniul psihomotor evidenţiază controlul corporal şi coordonarea mişcărilor, aşa încât individul să acţioneze cu uşurinţă, eficienţă şi expresivitate. Aceste caracteristici privesc toate acţiunile şi deprinderile motrice, precum şi structurile operaţionale care formează conţinutul educaţiei fizice.

Obiectivele cognitive conduc la cunoaşterea şi înţelegerea tuturor aspectelor asociate exerciţiului fizic, efortului, ecoului acestora în planul subiectiv al individului. O serie de autori (Bloom, Cluilford, Gagne, Merrill, Harrow Epuran) au realizat taxonomii (clasificări) ale obiectivelor cognitive ale educaţiei fizice. în forma adaptată de noi, acestea sunt:

♦ dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme);

♦ dezvoltarea capacităţii de a analiza şi a interpreta elementele de conţinut, relaţiile care se stabilesc în procesul educaţiei fizice (generare de informaţii unice, convenţional acceptate, în care subiecţii respectă regula, principiul etc.);

♦ valorizarea efectelor pozitive ale educaţiei fizice (luarea unor decizii sau formularea unor judecăţi evaluative, conforme cu conţinuturile însuşite);

♦ dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date, originalitate sistem numeric şi cu atât mai puţin unui etalon, în sensul strict al termenului, exprimarea numerică caracteristică oceptive.

□ la nivelul atenţiei:

♦ dezvoltarea calităţilor atenţiei (concentrare, distribuţie, volum)

□ la nivelul cunoaşterii logice:

♦ dezvoltarea memoriei mișcărilor şi a memoriei topografice;

♦ dezvoltarea inteligenţei motrice (practice);

♦ dezvoltarea unor aspecte ale gândirii (capacitate de anticipare, rapiditate, intuiţie, operativitate);

♦ dezvoltarea creativităţii motrice.

Obiective în plan motivațional și afectiv-volitiv - răspund necesităţii de modelare a intereselor, atitudinilor şi valorilor, în vederea creşterii capacităţii de adaptare. Acestea sunt:

♦ formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii vieţii;

♦ echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, defulare etc.);

♦ educarea atitudinilor, a convingerilor, a sentimentelor morale (fair-play, respect, colaborare, întrajutorare, prietenie etc.);

♦ educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii corporale);

♦ dezvoltarea capacităţii de autoreglare a comportamentului global (spirit de organizare, curaj, disciplină, perseverenţă, dârzenie etc.).

În conţinutul programelor de educaţie fizică figurează două categorii de obiective. În funcţie de termenul vizat pentru a fi realizate: obiective-cadru şi obiective de referinţă.

Obiectivele-cadru exprimă, la un înalt nivel de generalitate, capacităţile şi atitudinile specifice care trebuie formate sau dezvoltate la elevi de-a lungul unui ciclu de învăţământ (de exemplu: dezvoltarea calităţilor motrice de bază, formarea unui sistem corespunzător de cunoştinţe teoretice de specialitate etc.).

Obiectivele de referinţă derivă din cele cadru şi precizează gradul de realizare a acestora la sfârşitul unui an şcolar (de exemplu: să posede un nivel optim de dezvoltare a vitezei de execuţie, sau un nivel optim de dezvoltare a rezistenţei etc.).

Obiectivele se adresează dezvoltării diferitelor laturi ale personalităţii elevilor: fizică, motrică, cognitivă, socio-afectivă. Măiestria profesorului este reflectată de maniera în care el reuşeşte să operaţionalizeze, în conţinutul lecţiilor de educaţie fizică, obiectivele-cadru şi de referinţă formulate în programele şcolare.

 

 

 

(Cârstea 1999, pag. 33):

În orice activitate umană, obiectivele sunt priorităţi de diferite niveluri sau ranguri. Prin obiective se realizează, în timp, funcţiile activităţii respective. În consecinţă, obiectivele derivă din funcţiile specifice şi din cele asociate/nespecifice. Deci, obiectivele se subordonează funcţiilor, contribuie la îndeplinirea acestora, chiar dacă în unele cazuri ele se identifică cu sarcinile specifice (suntem de acord cu această identificare dacă ne referim doar la obiectivele operaţionale, ”curente”! A îndeplini într-o lecţie unele obiective specifice temelor propuse, poate fi echivalat cu a îndeplini nişte sarcini ale educaţiei fizice!).

Obiectivele generale ale educaţiei fizice, cele mai “apropiate” de funcţiile specifice şi nespecifice ale acesteia, sunt considerate ca fiind de nivelul sau rangul 1. Nu ca importanţă, ci din punct de vedere al ierarhizării! Toate obiectivele sunt importante şi necesare. De aceea, considerăm ca fiind necesară enumerarea obiectivelor generale ale educaţiei fizice, adică a celor de rangul 1, chiar dacă nu vom mai face şi o altă enumerare (la alte niveluri sau ranguri). Este vorba de următoarele obiective, pe care se centrează tot conţinutul şi toată metodologia educaţiei fizice:

● menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice în mod sistematic şi conştient, precum şi creşterea potenţialului lor de muncă şi de viaţă (în unele cazuri se pune şi problema “obţinerii unei stări optime de sănătate”!);

● favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării fizice a organismului celor ce practică, tot sistematic şi conştient, exerciţiile fizice;

● dezvoltarea/educarea calităţilor motrice de bază (V.Î.R.F.), în primul rând, şi a celor specifice unor probe sau ramuri sportive, în plan secundar;

● formarea (evident “corectă”) unui sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice (de bază şi utilitar–aplicative sau specifice unor probe şi ramuri sportive);

● formarea şi chiar perfecţionarea capacităţii şi – mai ales – a obişnuinţei de practicare sistematică, corectă şi conştientă a exerciţiilor fizice, mai ales în timpul liber uman;

● contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale, moral–volitive, estetice, civice şi tehnico–profesionale etc.

Cert este că fiecare obiectiv general, deci de nivelul sau rangul 1, îşi are importanţa sa. Toate sunt importante şi le putem evalua numai în “sistem”. Este vorba, deci, de obiectivele generale, fiindcă din alte puncte de vedere sunt obiective pe mai multe alte planuri (de instruire, de educaţie, de evaluare etc.).

Continuând, pe baza aceluiaşi sistem de ierarhizare, se poate considera că obiectivele specifice fiecărui subsistem al educaţiei fizice s–ar constitui în obiectivele de rangul sau nivelul 2. Este vorba de obiectivele specifice educaţiei fizice şcolare, educaţiei fizice militare, educaţiei fizice profesionale, educaţiei fizice la vârsta a treia etc. Pe acestea nu le nominalizăm ca şi pe următoarele, din motive de spaţiu “tipografic”!

Obiectivele educaţiei fizice la nivelul unor “fragmente” din fiecare subsistem (de exemplu: ciclurile de învăţământ pentru educaţie fizică şcolară etc.) pot fi considerate ca fiind de nivelul sau rangul 3.

La nivelul fiecărui an de instruire se stabilesc, desigur, obiective precise ale educaţiei fizice. Ele pot fi considerate, relativ, ca fiind de nivelul sau rangul 4.

Pentru fiecare secvenţă temporală organizatorică (trimestre, etape, semestre etc.) se stabilesc – de asemenea – obiective precise. Ele pot fi considerate – tot relativ – ca fiind de nivelul sau rangul 5.

Se pot concepe, tot pe criteriul temporal, şi obiective pe o lună, pe o săptămână sau pe două–trei activităţi. Acestea ar putea fi considerate – după criteriul numerotării noastre – ca fiind de rangul 6.

Obiectivele specifice fiecărei părţi, verigi sau etape/momente din formele organizatorice specifice pot fi considerate ca fiind de rangul sau nivelul 7 (tot relativ!).

Ierarhizarea ar putea continua, dar cert este faptul că există – indiferent de forma de organizare a practicării exerciţiilor fizice – o ultimă categorie (nu ca nivel valoric!) – a obiectivelor educaţiei fizice. Este vorba de obiectivele subordonate temelor de lecţie sau temelor altor forme organizatorice, obiective numite şi “operaţionale”. Nivelul sau rangul lor nu pot fi codificate prin cifra 8, deoarece ar putea fi alta, dacă “mergem” pe alte criterii de ierarhizare a obiectivelor.

Ceea ce ştim precis este faptul că avem doar două categorii de obiective ale educaţiei fizice (de natură instructivă “propriu-zisă”) cu niveluri sau ranguri precise: obiectivele generale (de rangul 1) şi obiectivele operaţionale (de ultim rang!). Restul este dependent de criteriul după care se realizează ierarhizarea obiectivelor educaţiei fizice.

Sunt şi specialişti care nu acceptă ideea ierarhizării obiectivelor.

Taxonomia (numită în unele dicţionare “taxinomie”) este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi – mai ales – clasificarea (deci, nu ierarhizarea!) obiectivelor. Există multe clasificări ale obiectivelor, majoritatea dintre ele fiind valabile şi pentru educaţia fizică. Cea mai răspândită clasificare este în funcţie de laturile procesului de practicare a exerciţiilor fizice: instruirea şi educaţia. Din acest punct de vedere avem cele două tipuri de obiective: de instruire şi de educaţie. O altă clasificare a obiectivelor educaţiei fizice, foarte răspândită, este cea care le grupează în cognitive, psihomotorii, sociale şi afective. Descrieri şi clasificări ale obiectivelor educaţiei fizice au făcut mai mulţi specialişti (între care remarcăm pe Benjamin Bloom, A.J. Hairow, Ion Şiclovan, Mihai Epuran şi Valentina Epuran etc ), fără ca între acestea să existe diferențe semnificative.

 

 

 

 

 

Concepții actuale despre educație fizică și sport - DUPĂ AUTORII DIN BIBLIOGRAFIA DE EXAMEN (NAȚIONAL) ÎN EFS.

 

 

(Dragnea 2006, pag. 16):

În 1984, J.B. Parks face o analiză a materialelor publicate între 1930 şi 1984, pe tema concepţiilor despre educaţia fizică, din care a rezultat existenţa a trei şcoli de gândire:

Educația fizică - educaţie prin fizic. La baza acestei concepţii a stat ideea că educația minţii se poate realiza și pe în educaţia corpului. De aceea, obiectivele generale ale educaţiei fizice erau formulate în termeni valabili şi pentru alte discipline de învăţământ, iar obiectivele sale specifice erau: / dezvoltarea organică (creşterea), neuromusculară (deprinderile), interpretativ-corticală (inteligenţa) şi emoțională (comportamentul) (J.B. Nash, 1931, citat de J.B. Parks, 1984); / contribuţia la o viaţă intensivă, completă, formarea deprinderilor pentru activităţile de timp liber și eficienţa în activităţile recreative (J.S. Ferring, 1930, citat de J.B. Parks, 1984). Alte obiective vizau dezvoltarea socială, morală, intelectuală, a sănătăţii fizice şi mentale, reducerea delincventei juvenile, îmbogăţirea vieţii personale, promovând ideea dezvoltării echilibrate a ființei umane prin educaţie fizică.

Educaţia fizicului. În 1936, C.H. McCloy spunea că „baza tuturor formelor de educaţie fizică (educaţională, corectivă sau orice alt aspect al acestui domeniu) constă în antrenarea adecvată şi în dezvoltarea corpului însuşi“. Afirmaţia a stat la baza programelor iniţiate de pionierii educaţiei fizice din SUA, care susţineau că educaţia fizică îşi justifică prezenţa în planul de învăţământ prin contribuţia unică pe care o aduce la educarea copilului. Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi psihice şi motrice pot contribui la dezvoltarea caracterului şi a personalităţii, dar accentul trebuie pus pe aspectele fizice, deoarece fiecare domeniu educaţional trebuie să-şi urmărească specificul. Concepţia nu a reuşit să se impună în gândirea secolului al XX-lea, dar i se acordă respectul cuvenit, pentru că a încercat să reorienteze conţinutul domeniului.

Educaţia prin şi pentru mișcare. În sprijinul acestei concepţii, Eleonor Mathews afirmă că „dacă definim o persoană educată complet drept cea care are dezvoltată plenar abilitatea de a utiliza constructiv toate capacităţile sale potenţiale, ca o persoană în relaţie cu lumea în care trăieşte, atunci se poate defini persoana educată din punct de vedere fizic drept cea care are dezvoltată plenar abilitatea de a utiliza constructiv toate capacităţile potenţiale de mișcare ca mod de exprimare, explorare, dezvoltare şi interpretare a ei însăşi şi a relaţiei cu lumea în care trăieşte“

B.J. Logsdon consideră că „educaţia fizică este o parte a educației mișcării care a fost concepută ca program educaţional în cadrul curriculum -ului școlar“. Susţinătorii acestei concepţii formulează obiective specifice, care ilustrează domeniile de învăţare psihomotor, afectiv şi cognitiv.

.Asociaţia Americană pentru Sănătate, Educaţie Fizică şi Recreere“ (A.A.H.R.E.R). afirmă că „educaţia fizică este o'parte integrantă a educației totale, care contribuie la dezvoltarea fiecărui individ prin intermediul mișcării umane.“

În ceea ce priveşte predarea educaţiei fizice, în literatura de specialitate au fost promovate trei concepţii:

a) Educația fizică tradiţională - asimilată pedagogiei tradiţionale, pedagogiei performanţei (Siedentop, 1984), are la bază răspunsul direct şi imediat care trebuie furnizat de subiect la un stimul al profesorului. Esenţa ei constă în strategiile de aplicare practică a cunoştinţelor.

În această modalitate de abordare a educaţiei fizice, se subliniază rolul profesorului, în calitate de specialist: el ia toate deciziile privind conţinutul instruirii, ordinea sarcinilor, localizarea, posturile, timpii de începere şi de încheiere a execuţiilor, ritmul, durata, evoluţia sarcinilor etc.

După Mosston şi Ashworth, profesorii care promovează această concepţie cu privire la predarea educaţiei fizice au în vedere realizarea următoarelor obiective: răspuns imediat la un stimul, uniformitate, conformitate, performantă sincronizată, adeziune la un model prestabilit, reproducerea unui model, precizia şi acurateţea modelului, perpetuarea tradiţiilor culturale prin ceremonii, obiceiuri, cutume şi ritualuri, menținerea standardelor estetice, creşterea spiritului de grup, eficienţă în utilizarea timpului, siguranţă.

Scopul concepției tradiționale asupra predării educației fizice este învăţarea cât mai fidelă a unor sarcini motrice , într-un timp prestabilit.

b) Concepția umanistă - orientată în special spre integrarea judecăţii critice şi a reconstrucţiei personale în context social, ea subliniază dezvoltarea sinelui prin acţiune, proiectare şi autodepăşire. Ea nu este privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de dezvoltare echilibrată și integrată a personalității umane.

c) Paradigma socială - promovată de Daniel (1992, 1996), se bazează pe filozofia pragmatică a educaţiei. Conform acestei paradigme, o activitate nu este educaţională când se adresează în special transmiterii de cunoştinţe sau realizării mecanice a unor acţiuni. Atributul de „educaţional“ poate fi asociat procesului de formare a individului integrat în societatea căreia îi aparţine şi motivat să se implice în restructurarea experienţei sociale.

  Concepţia europeană porneşte de la ideea că educaţia fizică şi sportivă este parte integrantă a educaţiei în şcolile de toate gradele, răspunzând celor patru nevoi fundamentale ale copiilor:

a) de solicitare fizică favorabilă proceselor de creştere şi dezvoltare;

b) dobândirea de experienţă motrică;

c) de a fi apreciaţi, lăudaţi şi menajaţi;

d) de a acţiona în grup;

Obiectivele educaţiei fizice în ţările europene sunt următoarele:

- dezvoltarea unor obişnuinţe de activitate fizică pentru sănătate;

- formarea obişnuinţei de a efectua activităţi fizice întreaga viaţă;

- formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice şi a calităţilor motrice;

- dezvoltarea fizică optimă şi atitudinea corectă a corpului;

- dezvoltarea armonioasă a componentelor personalităţii;

- favorizarea integrării în grup şi a comunicării în cadrul acesteia;

- formarea atitudinii de fair-play şi a respectului faţă de regulamente, a spiritului de toleranţă şi încurajarea cooperării.

Pentru realizarea acestor obiective, ţările membre ale C.E. acordă trei lecţii pe săptămână. Fiecare ţară valorifică experienţa naţională dobândită în domeniul educaţiei fizice şi este preocupată permanent pentru crearea unor condiţii materiale cât mai bune pentru desfăşurarea activităţilor.

După McKay, Gore şi Kirk, educaţia fizică tehnocrată (centrată pe transmiterea de informaţii tehnice), predomină şi în Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite. Profesorii, preocupaţi mai ales de înţelegerea fenomenelor tehnice, au înlocuit pedagogia critică sau instruirea reflexivă cu educaţia fizică tehnocrată.

 

Concepţia despre sport în România

În prezent se remarcă producerea unei internaţionalizări a concepţiei despre sport, care are în centrul său omul, beneficiar pe linie biologică, psihică şi socială al activităţii sportive. La aceasta se adaugă contribuţia substanţială a sportului la realizarea actului educațional, prin promovarea codului eticii sportive, care consemnează nu numai participarea la activitatea sportivă într-un mediu ecologic, dar şi într-un climat moral care să îi deprindă pe participanţi să aprecieze şi să aplice principiile eticii.