Dragnea, A.,(coord.), (2006), Educație fizică și sport – teorie și didactică………...pag. 56-59
Epuran, M., Stănescu, M., (2013), Învățarea motrică – aplicații în activ corporale..pag. 59-69
Teodorescu,S.,Bota, A.,(2011), Orientări actuale în predarea e f în înv primar…….pag. 69-73
Stănescu, M.,(2012), Didactica educației fizice……………………………………..pag. 73-79
(Dragnea 2006, pag. 45):
Motricitatea la vârsta şcolară mică - perioada antepubertară (6-10/11 ani)
Influenţat de integrarea în mediul şcolar cu rezonanţe largi în plan psihic, de personalitate, afectiv, şcolarul mic este supus unor solicitări net crescute, resimţite diferit în funcţie de dezvoltarea sa biologică.
În această perioadă, creşterea şi dezvoltarea morfo-funcţională a şcolarilor sunt mai rapide şi, în general, mai uniforme decât în etapele anterioare.
Masa musculară se dezvoltă relativ lent, tonusul muscular are valori mai reduse, ceea ce favorizează efectuarea unor mişcări cu amplitudine, în diverse articulaţii.
Forţa musculară este relativ redusă, iar menţinerea echilibrului necesită un efort suplimentar.
Activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influenţată şi de o plasticitate deosebită a sistemului nervos - avantaj funcţional ce conferă copilului o mare receptivitate, în comparaţie cu adulţii.
Predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere.
Motricitatea în această etapă este debordantă, capacitatea de învăţare motrică - remarcabilă, dar posibilităţile de fixare a mişcărilor noi sunt reduse.
În consecinţă, doar repetarea sistematică integrează şi stabilizează structura nouă, în repertoriul motric al copilului.
Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare - perfecţionare.
Alergarea are un aspect apropiat de cel optim; odată cu creşterea şi cu îmbunătăţirea repartiţiei de forţe, deplasarea verticală a centrului general de greutate creşte, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie. De asemenea, piciorul liber are o cursă mai amplă, cu ridicarea mai accentuată a genunchiului.
Prinderea mingii se caracterizează printr-o poziţie de aşteptare mai suplă, braţele sunt semiflectate, iar picioarele depărtate.
La începutul perioadei (7 ani), copilul are dificultăţi de plasare în spaţiu, în raport cu traiectoria mingii.
La 9-11 ani, deplasările la minge sunt mai sigure şi se caracterizează prin menţinerea stabilităţii posturale verticale.
Aruncarea mingii în această etapă cunoaşte o fază pregătitoare, în care piciorul opus braţului de aruncare avansează, braţul liber este ridicat pentru a echilibra rotaţia trunchiului ce are drept consecinţă un recul al acestui braţ şi o flexie lejeră laterală şi antero-posterioară a trunchiului.
Această deprindere motrică fundamentală se realizează printr-o acţiune pluriarticulară (scapulo-humerală, coxo-femurală).
Săritura în lungime - copilul care a căpătat un plus de forţă faţă de etapa de vârstă anterioară este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativ bună „cooperare“ a forţelor orizontale şi verticale, o acţiune coordonată a braţelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea acestei deprinderi.
Caracteristicile psiho-fizice extrem de favorabile achiziţionării de structuri motrice trebuie exploatate în mod just, în vederea învăţării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior.
În probele sportive ce necesită o însuşire precoce a tehnicii (înot, gimnastică), copiii îşi perfecţionează chiar repertoriul gestual specific.
Dozarea corectă a efortului la copii în antrenament, cu evitarea suprasolicitării sau subsolicitării, trebuie să asigure o valorificare completă a capacităţii reale de efort şi a posibilităţii crescute de progres.
Motricitatea în etapa pubertară (10-14 ani)
Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă instruirea şcolară, în condiţiile diversificării motivaţiilor, a dezvoltării personalităţii, mobilizării aptitudinilor şi a întregului potenţial biomotric.
Această etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special între 12 şi 14 ani), caracterizată prin dimorfism sexual, dezechilibre între diferitele segmente şi între sferele morfologică şi vegetativă.
Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forţa relativă nu înregistrează creşteri evidente.
Accelerarea creşterii rezultă în special din dezvoltarea în lungime a membrelor faţă de trunchi, ceea ce conduce la un aspect aşa-zis caricatural al puberului.
Mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute atât la fete, cât şi la băieţi.
Datele literaturii de specialitate evidenţiază o continuă ameliorare a marilor funcţii, în ciuda rezervelor funcţionale încă reduse ale aparatului cardiovascular, aparatul respirator marchează o „creştere“ substanţială, indicii obiectivi demonstrând că rezistenţa aerobă poate fi dezvoltată cu succes în această etapă.
Tânărul trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite pe care nu întotdeauna o stăpâneşte uşor, dovadă fiind fluctuaţiile, inconsecvenţele în realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice.
Puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de discontinuităţi, în care mişcările sunt insuficient ajustate, uneori exaltate, alteori apatice.
Propria imagine (schema) corporală, insuficient conştientizată în copilărie, se focalizează progresiv, reprezentând atât un nucleu al conştiinţei de sine, cât şi o instanţă-reper în reglarea acţiunilor motrice.
Integrarea în grupul social pare să fie o dominantă a vieţii psihice a puberului, acesta având o mare disponibilitate pentru angajarea în relaţii şcolare, profesionale, familiale, de cartier etc.
Conduitele ludice de până acum sunt treptat înlocuite prin conduite de inserţie socială, care pot avea o componentă motrică importantă (în cazul unui anturaj care „promovează“ activităţile motrice sau sportive sistematice).
Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învăţarea majorităţii deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice: viteză, rezistenţă, coordonare.
Pe lângă perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, însuşite în etape anterioare, iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive prin însuşirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora reprezintă unul dintre obiectivele importante ale acestei etape.
Motricitatea în etapa adolescenţei (14-18 ani)
Această perioadă pe care unii autori (U. Șchiopu) o împart în 3 subetape
- preadolescenta (14 - 16 ani),
- adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani),
- adolescenţa prelungită (18-25 ani), este legată de dobândirea statutului de adult şi este caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii, toate acestea în contextul ieşirii treptate de sub tutela familiei şi a şcolii.
Adolescentul îşi modifică percepţia de sine, inclusiv schema corporală, ca expresie a propriei identităţi.
Maturizarea biologică, intelectuală şi morală se resimt progresiv în conduita afişată, căutarea de sine fiind substituită prin afirmarea de sine (U. Şchiopu).
Imaginea corporală situată periferic în copilărie capătă consistenţă, polarizând atenţia tânărului care caută constant să-şi îmbunătăţească (ajusteze) această imagine.
În plan somatic, rapidelor transformări din etapa pubertară le iau locul procese mai lente, caracterizate de reducerea creşterii în înălţime şi de creşteri ale perimetrelor şi diametrelor segmentare.
Din punct de vedere funcţional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea efectuării actelor şi acţiunilor motrice şi în reglarea superioară a acestora.
Răspunsurile motrice devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării abilităţilor de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă.
Adolescentul îşi evaluează şansele de reuşită şi face predicţii plauzibile în ceea ce priveşte performanţele motrice proprii.
În ceea ce priveşte calităţile motrice, acestea progresează, deşi în şcoli se lucrează destul de puţin pentru acest obiectiv.
Premisele favorabile dezvoltării vitezei, forţei, rezistenţei sunt insuficient exploatate.
Deprinderile şi priceperile motrice consolidate în etapele anterioare trebuie perfecţionate, căutându-se să acopere cât mai bine aria activităţilor motrice existente (educaţionale, competiţionale, de timp liber, de expresie corporală etc.).
La acest nivel, motricitatea nu se rezumă doar la programa şcolară pentru ciclul liceal, ci reprezintă o modalitate complexată de adaptare în situaţii diverse, de stăpânire a propriului corp, procesare a informaţiilor, construire a anumitor raţionamente şi utilizare a diferitelor forme de exprimare; învăţarea fiecărei mişcări este în fond un „demers experimental“ resimţit corporal.
(Epuran, Stănescu, Învățarea motrică - aplicații în activități corporale, p.178):
Vârsta școlară mică
A treia copilărie, cum mai este numită vârsta școlară mică, pune în lumină noi aspecte ale evoluției ontogenetice a omului.
Intrarea în școală marchează o schimbare esențială a poziției sociale a copilului și a relațiilor lui cu ceilalți.
Plusul de răspundere pe care îl are față de pregătirea școlară, intrarea într-o nouă colectivitate, noile relații, structural deosebite de cele de la grădiniță sau din familie, îi crează copilului de 6 ani un complex de condiții care acționează stimulator asupra dezvoltării lui psihice.
Cu foarte mici excepții, copiii de 6 ani au o bună dezvoltare fizică și neuropsihică, ceea ce le permite desfășurarea unei activități sistematice și ordonate.
Totuși, rezistența lor la efort este încă mică, aparatul cardio-vascular fiind încă fragil, iar sistemul nervos prezentând o mare excitabilitate și o relativă lipsă de echilibru între cortex și centrii subcorticali.
Mușchii mici ai mâinii, care vor fi foarte mult solicitați în scriere nu sunt încă suficient dezvoltați, coordonarea mișcărilor făcându-se greu, cu eforturi care angajează, prin iradierea excitației, și alți mușchi ai corpului.
M. Hebbelinck consideră că vârsta este un etalon aproximativ, pentru clasificarea copiilor în privința capacității de efort.
Totuși Kopczynska a găsit o mare diferențiere a vârstei scheletului la copiii de aceeași vârstă și din aceeași clasă, diferențele maxime fiind constatate la copiii de 7 ani și la cei de 14 ani. Cercetătoarea a mai stabilit faptul că 50% dintre fetele de 7 și 8 ani și numai 38% dintre băieții de aceeași vârstă prezentau o rămânere în urmă a vârstei scheletului cu 2 ani față de vârsta medie.
Pe plan motric se poate constata că:
● de la 8 ani crește moderat forța tuturor grupelor musculare și, mai ales, a extensorilor membrelor inferioare, flexorilor plantari și redresorilor trunchiului. La membrele superioare, forța flexorilor, este mai mare ca a extensorilor. Forța dinamică a membrelor inferioare, se îmbunătățește de la an la an, curba fiind mai atenuată la fete. Copiii obosesc repede la eforturi statice.
● Viteza, sub diferitele ei forme, cunoaște o perioadă de dezvoltare continuă. La 9-10 ani perioada latentă a reacției motrice se îmbunătățește evident. Viteza mișcării singulare se îmbunătățește ușor, cu diferențe nesemnificative între flexori și extensori. Viteza de alergare pe distanțe scurte se îmbunătățește evident spre 10 ani. ”Viteza medie a alergării de asemenea crește continuu: la vârsta de 3-4 ani, ea se dublează, către 6 ani devine de 3 ori mai mare, iar către 10 ani ea este de 5 ori mai mare” (N.Bernstein 1947/2001 p. 41). Capacitatea de a efectua mișcări de viteză-forță crește treptat și lent.
● Ca urmare a unor particularități ale dezvoltării somatice (volumul mare al inimii și o greutate corporală mică), copilul poate efectua un efort apreciabil de rezistență, suportând mai bine exercițiile de lungă durată. Rezistența statică mai ales a mușchilor extensori ai coloanei vertebrale, este relativ mică. Datorită inhibiției de protecție, oboseala se instalează rapid, la eforturi statice de lungă durată.
● Îndemânarea prezintă o evoluție diferită a componentelor sale: la 6-7 ani se apreciază mai greu corelațiile spațiale; orientarea spre repere situate în apropiere este bună; capacitatea de apreciere a mărimilor spațiale este destul de slabă; dezvoltarea preciziei se face până la 7 ani și stagnează între 9 și 10 ani.
Progresele în plan motor care se înregistrează la copiii de 6-12 ani sunt:
● Creșterea nivelului de coordonare a mișcărilor (a mișcărilor mâinii, care permit scrierea, lucrul cu foarfeca, dar și al corpului în ansamblu, permit copiilor angrenarea în activități de dans);
● Dezvoltarea forței într-o manieră considerabilă, copiii devin din ce în ce mai atrași de jocuri violente;
● Rapiditatea, precizia, rezistența se dezvoltă la rândul lor, până la 13-15 ani, și se manifestă în jocuri de competiție.
Perioada de vârstă cuprinsă între 6/7 ani și 11 ani este o perioadă de intensă dezvoltare a motricității, ilustrată de altfel și prin evoluția aptitudinilor motrice, care creează premise importante pentru formarea deprinderilor motrice.
Din studiile lui N.Bernstein (1947/2001) rezultă că lungimea pasului de alergare crește neîncetat: în al 5-lea an ea se dublează, în al 8-lea an se triplează, către 10 ani, în sprint, devine aproape de 4 ori și jumătate mai mare, în comparație cu viteza copilului care abia începe să alerge.
Lungimea segmentelor inferioare nu se mărește în aceeași progresie cu cea a pasului de alergare, astfel încât, creșterea lungimii pasului este condiționată în principal, de creșterea amplitudinii unghiulare a mișcărilor în articulațiile picioarelor și a lungimii fazei de zbor. (p.41)
Se poate menționa că alergarea se formează până la 9-10 ani, când se distinge ultima etapă de dezvoltare a coordonării actelor locomotorii.
Dezvoltarea generală a motricității între 7-10 ani este orientată către însușirea treptată a acelor posibilități de mișcare, care au apărut la copil ca rezultat al maturizării anatomice. Către începutul celui de al doilea deceniu de viață, ”împreună cu perfecționarea aparatului motric (locomotor) scade întrucâtva bogăția mișcărilor, dar se acumulează mișcări mărunte și precise, ca urmare a unei dezvoltări treptate a componentelor corticale, deși, cu toate acestea rămâne incapacitatea pentru instalarea de durată la o activitate productivă ca urmare a unei dezvoltări încă insuficiente a mecanismelor frontale.
O anumită armonie, atinsă în timpul celei de a doua copilării, este încălcată într-o măsură mai mare sau mai mică, la vârsta pubertară, când are loc transformarea aparatului motric. În acest timp se observă o bogăție de mișcări, dar lipsite de grație, este perturbată priceperea de a stăpâni mișcările și de a le proporționa, se constată o lipsă de îndemânare, o poziție puțin înclinată, grimase de prisos, o insuficientă coordonare a mișcărilor, perturbarea inhibiției” (Gurevici citat de N.Bernstein 1947/2001).
La această vârstă, copiii execută cu destulă acuratețe aruncările de tip ”azvârlire”
Evoluția motricității și a componentelor psihomotricității la vârsta școlară mică
Vârsta | Motricitatea generală | Schema corporală | Orientare spațio- temporală | Percepții |
6 ani | Achizițiilor precedente li se adaugă săriturile pe verticală Capabil să reproducă mișcări simultan cu modelul | Recunoaște dreapta- stânga | Utilizează și aplică noțiuni spațiale și temporale (aici- acolo, acum- apoi) | Se ameliorează calitatea percepțiilor în toate registrele senzoriale. |
7 ani | Capabil să execute structuri de mișcări care solicită un grad sporit de coordonare; se dezvoltă motricitatea fină | Execută mișcări variate pe bază de imitație | Execută independent mișcări conform reperelor spațiale indicate | Se ameliorează capacitatea discriminatorie |
8 ani | Se îmbunătățește viteza de execuție și precizia mișcărilor | Crește fidelitatea reproducerilor motrice | Se orientează după repere naturale (răsărit- apus) | Crește acuitatea vizuală |
9 ani | Capabil să-și însușească elemente din gimnastică acrobatică; crește viteza de execuție și precizia mișcărilor | Capabil să parcurgă trasee aplicative, fără să întâmpine dificultăți de raportare a corpului la obiectele pe care trebuie să le depășească | Realizează ierarhii ale colegilor în funcție de evoluția acestora în cadrul diferitelor exerciții | Distinge variații ale tempoului, ritmului. Se dezvoltă discriminarea vizuală, auditivă. Sesizează detalii în mișcări discriminative |
10 ani | Crește gradul de organizare al mișcărilor | Identifică cu ușurință segmentele corpului și raportul dreapta- stânga | Capabil de orientare conform unor repere temporale și spațiale | Se dezvoltă la un nivel superior capacitățile discriminative |
11 ani | Se ameliorează coordonarea oculo- manuală, binoculară; crește viteza de execuție a actelor motrice | Capabil să execute mișcări complexe | Se completează achizițiile stadiului precedent | Continuă procesul de dezvoltare a capacităților discriminative |
Relația dintre dezvoltare și învățare, ca demers organizat pentru formarea anumitor comportamente, poate fi ilustrată și la nivelul posibilelor obiective de instruire care pot fi formulate în vederea dezvoltării componentelor psihomotricității. Aceste obiective de instruire reflectă anumite disponibilități la nivelul proceselor de creștere și dezvoltare a organismului, care permit organizarea instruirii în sensul unor obiective precise. (tabelul 4.10)
Tabelul 4.10 Obiectivele educației psihomotrice în funcție de evoluția componentelor sale (M. Stănescu, 2002, p.92)
Vârsta | Schemă corporală | Lateralitate | Structurare spațială | Orientare temporală |
5-6 ani | Dezvoltarea capacității de recunoaștere și însușirea denumirii pozițiilor corpului. Dezvoltarea capacității de reproducere a formelor, mișcărilor. Dezvoltarea capacității de recunoaștere a mișcărilor similare la nivelul diferitelor segmente. | Dezvoltarea capacității de diferențiere dreapta - stânga | Dezvoltarea capacității de orientare (cu și în lipsa văzului). Dezvoltarea capacității de orientare a altor subiecți cu ajutorul comenzilor verbale | Dezvoltarea capacității de reproducere a unei succesiuni ritmice. Dezvoltarea ritmului |
6-8 ani | Dezvoltarea capacității de reproducere prin desen și mișcare a acțiunilor motrice posibil a fi efectuate cu corpul și segmentele acestuia | (Obiectivele sunt aceleași cu ale etapei precedente) | Dezvoltarea capacității de orientare în spațiu apropiat și îndepărtat conform unor repere precise | (Obiectivele sunt aceleași cu cele ale etapei precedente) |
Vârsta școlară mijlocie- preadolescența
La 10 ani, sfârșitul școlarității mici și începutul celei mijlocii, copilul reprezintă un bun echilibru psihic, cu o stare generală de sănătate bună. Este dezvoltat armonios și face față cu succes sarcinilor școlare și activităților extrașcolare.
Curând însă acest echilibru începe să se destrame, mai întâi din punct de vedere somato-functional și ca un reflex și în același timp ca o dublare cu caracter independent, din punct de vedere psihic.
Vârsta preadolescenței denumită și pubertară, marchează începutul maturizării fizice a individului, fiind o epocă de intensă formare a personalității, de constituire a conștiinței morale. Este deosebit de dificil și chiar inutil, de a stabili cu precizie niște repere temporale ale acestor transformări psiho-fizice, întrucât există atât diferențe individuale, cât și regionale și naționale.
Fenomenele se întind însă în timp, ceea ce face să se vorbească despre prepubertate (10-12 ani) și pubertatea propriu-zisă (13-14 ani), prima reprezentând o intensificare treptată a ritmului de creștere.
Pe plan motric, substratul morfofunctional al organismului permite, la această vârstă, o acționare eficientă pe planul dezvoltării aptitudinilor motrice, în special a vitezei și îndemânării. Rezultate foarte bune, pe planul dezvoltării vitezei, se obțin la 12 ani pentru fete și la 13 ani pentru băieți.
La 12 ani, viteza (de deplasare) a fetelor este mai mare decât a băieților, urmând ca aceștia să depășească, progresiv, pe fete;
Între 10 și 14/15 ani se pot atinge, printr-o instruire adecvată, indici ai vitezei de reacție, echivalenți cu cei ai adulților; prin creșterea capacității de efort anaerob, se poate interveni și asupra dezvoltării vitezei de deplasare, precum și a vitezei în regim de forță.
În efectuarea actelor și acțiunilor motrice, datorită și disproporției dintre segmentele corpului, se manifestă o oarecare ”stângăcie”. Totuși, orientarea în spațiu, ca element al capacităților coordinative, poate să se apropie la 12-13 ani, de nivelul atins de adulți.
Între 14 și 18 ani, ca urmare a modificărilor proporțiilor, creșterii extremităților, se înregistrează o scădere a capacității de coordonare segmentară, mai ales în cazul mișcărilor complexe.
Până în jurul vârstei de 11-12 ani, atât la fete, cât și la băieți, se înregistrează o evoluție asemănătoare a indicilor de forță; acest lucru rămâne valabil doar până la această vârstă (pubertatea), deoarece dezvoltarea forței se realizează pe seama coordonării neuromusculare, nefiind deocamdată influențată de secreția de hormoni anabolizanți.
Cele mai mari valori ale forței se înregistrează la 18-20 de ani, pentru băieți, și 16-17 ani pentru fete.
După vârstele amintite se poate vorbi chiar despre o stagnare sau ușoară regresie. (Hettinger, 1980, citat de C. Bota, B. Prodescu, 1997).
Capacitatea aerobă crește progresiv până la 10-12 ani, ca urmare a obținerii prin procesul de creștere, a unor proporții optime între dimensiunea și greutatea inimii, precum și cea a plămânilor. (Bar Or.1987).
Mobilitatea coloanei vertebrale (atât cea pasivă, cât și cea activă) se îmbunătățește, mai mult la fete, dar nu în mod suficient. În discordanță cu celelalte aptitudini motrice, mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani pentru fete și 13-14 ani pentru băieți, cu implicații evidente pe planul amplitudinii actelor și acțiunilor motrice.
În perioada pubertății, caracterizată printr-un puseu de creștere important, se recomandă să se intervină asupra mobilității generale.
Între băieți și fete, pe ansamblul capacității motrice, nu se manifestă diferențieri de esență. La fete, începând cu vârsta de 13-14 ani, apare însă tendința de încetinire a funcției motrice.
Băieții au înclinație către exercițiile de forță (mai ales de tip ”învingere”) pe care le execută uneori cu repezeală, dar precis.
Fetele preferă mișcările expresive (mai ales când se efectuează pe muzică), caracterizate uneori de lipsă de economicitate, dar care tind către acuratețe tehnică.
Dintre deprinderile motrice, alergarea se efectuează, în multe cazuri, cu greșeli transmise de la perioada de vârstă precedentă: insuficiența fazei de zbor, oscilații ale trunchiului în plan lateral, contact cu solul pe toată talpa, etc.
Aruncarea este accesibilă mai ales băieților de această vârstă, care spre 14-15 ani își însușesc corect mișcarea de azvârlire. Fetele execută această deprindere mai mult prin mișcarea de împingere.
Săritura, datorită particularităților de dezvoltare somatică, nu este efectuată cu o eficiență corespunzătoare.
Bătaia, de regulă, este puternică, dar zborul nu este pe măsura acesteia.
Săritura cu bătaie pe un picior se efectuează mai bine decât cea cu bătaie pe două picioare, iar cea în lungime mai ușor ca cea în înălțime.
La această vârstă există toate disponibilitățile pentru formarea corectă a unei varietăți de deprinderi și/sau priceperi motrice specifice majorității ramurilor de sport. Marea plasticitate a scoarței cerebrale facilitează formarea stereotipurilor dinamice, cu condiția asigurării unui mare număr de repetări în condiții relativ constante.
Adolescența
Adolescența este perioada de vârstă cea mai complexă. Adolescența este continuarea copilăriei și se întinde de la 12 la 18/20 ani, având ca primă sub etapă preadolescența sau adolescența pubertară (12-16 ani) și ca etapă secundă adolescența juvenilă (16-18 ani) (M. Debesse, 1970).
În condițiile societății evoluate din zilele noastre adolescența se prelungește și peste 18 ani, chiar până la 24 de ani în ceea ce privește atitudinea față de viață, structura de caracter și temperamentul (cf. U. Șchiopu, 1967, p.295).
Adolescența priopriu-zisă va continua procesul dezvoltării personalității, va da contur unor conduite care începeau să se manifeste anterior, va echilibra unele stări psihice, și va desăvârși însușiri de mare însemnătate pentru viața social - productivă a individului.
Din stadiul primei copilării, individul a traversat succesiv medii diferite, care l-au solicitat diferențiat și discontinuu și în care a deținut roluri diverse. Treptat s-a produs schimbarea de optică, de la raportarea lumii la sine, la raportarea eu-lui propriu la lume, și la cunoașterea și afirmarea de sine. Dobândirea independenței conduitei și a capacităților profesionale, care se realizează în această perioadă, asigură premisele integrării sociale a tânărului.
Pe plan motric, crește capacitatea de a depune eforturi fizice cu indici sporiți de viteză, îndemânare, rezistență și forță.
Pe acest plan general, superioritatea aparține băieților.
Există tot suportul biologic pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice, punându-se accent pe forță și rezistență, care, datorită creșterii greutății corporale se îmbunătățesc ”spontan” mai puțin, cu un ritm anual din ce în ce mai mic pe măsura înaintării în vârstă.
Se îmbogățesc indicii cardio-respiratori (capacitatea vitală, volumul sistolic, debitul cardiac, etc.), dând posibilitatea unei capacități sporite de efort a organismului.
Cunoașterea dinamicii dezvoltării ”potențialului biomotric” al copiilor și adolescenților devine absolut necesară pentru profesorii de specialitate.
Diferite instituții din domeniu recoltează, prelucrează și difuzează date concrete privind dezvoltarea fizică și motrică a copiilor din toate zonele României, date puse la dispoziția tuturor celor interesați și, mai ales, a celor care ar trebui să decidă în completă cunoștință.
Diferențe interindividuale în învățarea motrică.
Pornind de la descrierea performanțelor motrice ale copiilor de diferite vârste, specialiștii ultimelor decenii și-au îndreptat atenția într-o mai mare măsură asupra procesului de învățare prin care copiii își însușesc elemente de motricitate.
Întrebările cele mai frecvente se refereau la: mecanismele care stau la baza producerii anumitor sarcini motrice, acțiunea acestora în diferite stadii de dezvoltare a organismului, cum diferențele individuale pot influența procesul învățării și, nu în ultimul rând, ce măsuri didactice se impun pentru organizarea unui proces de instruire eficient.
Pentru a răspunde la aceste întrebări, unii autori au pornit de la analiza principalelor funcții și procese psihice implicate în procesul învățării și au coroborat aceste date cu cele privind nivelul motricității. Astfel, R. Singer (1991) a analizat particularitățile dezvoltării percepției, atenției, memoriei și specificul procesului de luare a deciziei la diferite vârste, în contextul abordării învățării motrice ca proces de prelucrare de informație.
În concepția lui R.Singer, de-a lungul ontogenezei, copilul devine din ce în ce mai performant în analiza situațiilor, selecționarea indicatorilor relevanți, organizarea și generarea programelor de mișcare și utilizarea informațiilor retroactive disponibile.
Cercetările au arătat că, în funcție de vârstă copiii își ameliorează capacitatea de prelucrare a informației, în sensul unei utilizări mai eficiente a acesteia, astfel încât să își pună mai bine în valoare capacitățile funcționale.
De aceea, în ultimii ani s-a pus un accent deosebit pe reconsiderarea rolului proceselor cognitive în ameliorarea performanțelor motrice.
Indiferent de procesul de instruire la care este supus, învățarea motrică va depinde de vârsta, nivelul de dezvoltare și experiența motrică a copilului. (R. Singer, 1991)
Metodele aprecierii capacității biomotrice ale elevilor sunt descrise în manualele de specialitate.
Amintim câteva dintre ele:
a) testele motrice generale sau specifice, unor activități de tip sportiv;
b) evaluarea performanței motrice, în raport cu dezvoltarea somatică și maturizarea fiecărui elev;
c) probe funcționale cardio-vasculare;
Din punct de vedere metodic - pedagogic este necesar să se aprecieze accelerarea sau întârzierea dezvoltării indicatorilor analizați și să se stabilească relația și corelația dintre aceștia, pentru a se putea exprima corect nivelul capacității biomotrice al elevilor.
M. Hebbelinck (1968) consideră că atenția evaluatorului trebuie să se îndrepte către:
1. Forța statică;
2. Forța dinamică;
3. Viteza- de alergare;
4. Coordonarea neuromusculară:
-aruncarea unui obiect ușor;
-frecvența maximă a mișcărilor;
-precizia mișcării de aruncare;
-dexteritatea degetelor;
5. Rezistența
– rezistența muculară locală în:
a) mișcări dinamice maxime;
b) rezistența în regim de durată
-capacitatea de efort cardiovascular.
Autorul citat face câteva recomandări sugestive în legătură cu modul în care profesorii trebuie să ”interpreteze” datele evaluărilor diagnostice:
- în primul rând copiii cu îndemânare bună rezolvă mai eficient toate celelalte probe;
-în al doilea rând, superioritatea băieților față de fete în privința capacității de efort cardiovascular, se poate datora pregătirii mai bune, ca urmare a interesului crescut față de sport și activitățile bazate pe efort fizic.
La nivel manifest, învățarea depinde de nivelul de maturizare a sistemelor nervos și muscular ale copilului.
Acestora li se asociază însă nivelul de manifestare a proceselor psihice.
Astfel, procesele atenționale (prin concentrare și selectivitate) sunt răspunzătoare de cantitatea și calitatea informațiilor recepționate.
De asemenea, condiționează procesul de prelucrare a informațiilor la nivel central.
În ontogeneză se constată că atenția copilului tinde să fie focalizată asupra unor elemente izolate ale situației motrice. (Ross, 1976, citat de R. Singer, 1991).
Explorarea vizuală este limitată până în jurul vârstei de 6 ani, astfel încât folosirea acestor informații în învățarea motrică este redusă.
Capacitatea de receptare a informațiilor vizuale înregistrează progrese semnificative în jurul vârstei de 10-12 ani.
Alți autori (Simon, 1972, citat de R. Singer, 1991) consideră că în ceea ce privește atenția, scăderea timpului necesar învățării este consecința reorientării acesteia către aspectele esențiale ale execuției.
Capacitatea de prelucrare paralelă sau serială a informației cunoaște, la rândul ei, diferențe de la o vârstă la alta, ameliorându-se treptat.
Plecând de la ipoteza că informațiile sunt prelucrate pe un canal unic (Wickens, 1974, Schmidt, 1992), posibilitatea individului de a diviza atenția între răspunsuri simultane se va îmbunătăți odată cu vârsta și cu experiența motrică pe care a dobândit-o.
Ca și în cazul atenției, studiile susțin ideea că în ontogeneză nu se modifică volumul memoriei, ci se însușesc strategii mai eficiente de codificare, recodificare și grupare a informațiilor.
În același timp, odată cu vârsta, se ameliorează recunoașterea și utilizarea informațiilor, consecința tratării mai eficiente a stimulilor relevanți, într-o manieră simultană și continuă.
Unii autori consideră că după vârsta de 8 ani nu ar mai fi vorba despre învățarea priopriu-zisă, în sens de asimilarea de noi comportamente motrice, ci de restructurarea celor existente în forme solicitate de sarcinile actuale (R. Singer, 1991).
Astfel, mecanismul aruncării azvârlite, stă la baza serviciului din tenis, a aruncării la poartă în handbal, etc.
Capacitatea de a lua decizii, eficient și rapid, depinde la rândul său de vârsta și experiența motrică a executantului.
În deprinderile motrice închise subiectul este cel care decide în legătură cu declanșarea actului sau acțiunii motrice (tir, golf, serviciul din tenis).
În schimb, în deprinderile motrice deschise, decizia de executare a lor va depinde de modul în care acționează la un moment dat factorii externi de mediu (adversar, de exemplu în jocurile sportive). De aceea, cu cât executantul este mai tânăr, cu atât va controla mai ușor execuția deprinderilor închise.
Valorificarea informațiilor provenite din feed-back-ul furnizat de execuția unei acțiuni motrice, depinde, de asemenea de vârsta executantului și de experiența sa în legătură cu sarcina motrică.
Astfel, s-a constatat că la vârste mici, copiii nu sunt capabili să surprindă detaliile execuției. Acest lucru este dublat de faptul că, datorită dominației excitației corticale, ei sunt nerăbdători să execute o anumită mișcare, fără a valorifica informațiile furnizate de producerea ei anterioară.
Cu toate acestea, sub o atentă conducere a procesului de instruire, copiii devin capabili să valorifice aceste informații și, în consecință, să progreseze rapid pe baza lor.
Valorificarea relației învățare - dezvoltare în contextul instruirii din activități corporale este condiția necesară asigurării eficienței intervenției specialistului.
Cunoscând particularitățile psihomotrice al persoanelor de diferite vârste, acesta poate interveni optim în timpul pe care îl are la dispoziție pentru realizarea obiectivelor motrice. Achizițiile subiectului în sfera deprinderilor motrice susțin în continuare procesul de dezvoltare a aptitudinilor motrice, oferind posibilitatea sporirii numărului de mijloace didactice.
Relația inversă se exprimă prin faptul că pe fondul unor aptitudini motrice bine reprezentate, se poate trece la un nivel superior de instruire.
(Teodorescu,S.,Bota, A.,(2011), Orientări actuale în predarea educației fizice în învățământul primar, Editura Discobolul, București, pag. 6):
Particularități de creștere și dezvoltare a școlarilor mici
Dat fiind faptul că principiul respectării particularităților de creștere și dezvoltare a copiilor în procesul de practicare a exercițiilor fizice are la bază studiul acestor caracteristici, considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor aspecte specifice școlarității mici. Aceste aspecte vor fi însoțite de indicații metodice privind exercițiile fizice recomandate acestei perioade de vârstă.
➔ Pe plan somatic:
● Se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult țesut cartilaginos și risc de deformări la factori favorizanți în acest sens. Tocmai de aceea nu se folosesc exerciții cu greutăți.
● Sistemul articular se întărește spre 8-9 ani, dar nu suficient, prezentând aspecte de instabilitate.
● Sistemul muscular ajunge la circa 27,5% din greutatea corporală.
● Se încetinește procesul de creștere în înălțime. Creșterea în înălțime (aproximativ 4,5 cm pe an la băieți și 5 cm la fete) se face prioritar pe seama membrelor inferioare.
● Greutatea corporală crește de trei-patru ori mai mult decât ceilalți indicatori somatici.
● Se constată că între 6 și 8 ani are loc o semnificativă creștere a sistemului osos și dezvoltarea masei musculare. În consecință, copiii vor avea nevoie de timp să se obișnuiască cu noile dimensiuni corporale, astfel că educația fizică are un rol important în a-i ajuta pe acești copii să își controleze corpul, aflat în plină perioadă de creștere, și mișcările acestuia.
● În clasele a III-a și a IV-a, ca urmare a încetinirii procesului de creștere în înălțime, în favoarea câștigului în greutate, copiii vor fi capabili să-și controleze mai bine mișcările. De aceea, accentul în instruire se pune pe cizelarea mecanismului de execuție, în detrimentul parametrilor mișcării - viteză, forță etc.
➔ Pe plan funcțional:
● Capacitatea de adaptare la efort devine din ce în ce mai bună.
● Amplitudinea respiratorie este mică, inspirația și expirația fiind superficiale (datorită îngustimii căilor respiratorii și toracelui, precum și insuficientei dezvoltări a mușchilor intercostali).
● Frecvența cardiacă are valori ridicate în repaus.
● Procesele de excitație predomină față de cele de inhibiție, ceea ce determină o mare receptivitate și ușurință în formarea deprinderilor motrice.
● Capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la băieți față de fete.
➔ Pe plan psihic:
● La 7-8 ani, gândirea are un pronunțat caracter intuitiv; sub influența procesului de învățământ, începe să se evidențieze și caracterul său logic. Memoria suferă aceeași transformare, de la memoria mecanică trecându-se treptat la cea logică. Capacitățile de prelucrare, reproducere, fixare și stocare activă ale memoriei se perfecționează prin repetări sistematice, în jurul vârstei de 9 ani. Așa numita memorie motrică este în strânsă legătură cu memoria vizuală.
● Începând cu vârsta de 8 ani, se dezvoltă capacitatea de a observa.
● Capacitatea scăzută de concentrare a atenției, între 7 și 8 ani, impune pauze relativ dese, care să permită menținerea copiilor ”în lecție”. Se va reuși acest lucru în condițiile în care jocul va fi utilizat ca principal mijloc de instruire. Abia în clasele a III-a și a IV-a, ca urmare a dezvoltării capacității de concentrare a atenției, copiii își vor însuși un număr mai mare de reguli de desfășurare a jocurilor de mișcare.
● Dragostea copiilor pentru mișcare trebuie valorificată în cadrul unor lecții atractive, în care jocurile să nu presupună reguli numeroase și complicate (aceste caracteristici vor fi amplificate pe parcursul claselor următoare, când și atenția se va ameliora).
● La această vârstă, copiii sunt încă centrați pe propria persoană, de aceea se recomandă utilizarea grupurilor mici și mai mari pentru rezolvarea sarcinilor motrice. În același timp se va introduce rezolvarea de probleme. O importanță deosebită se va acorda lucrului independent care, deși va fi folosit, va presupune o ”supraveghere” deosebită din partea profesorului.
● Una dintre greșelile care apar este legată de ”graba” cu care copiii sunt introduși în situații competitive, specifice diferitelor ramuri de sport. Abordarea este considerată neadecvată, pentru că la această vârstă copiii nu stăpânesc deprinderile motrice, astfel încât atenția lor să se poată îndrepta asupra jocului.
● Progresul copiilor în domeniul cognitiv le va permite înțelegerea ”limbajului” mișcării, pe baza dezvoltării schemei corporale, a modificărilor care apar în organism ca urmare a prestării efortului fizic, și totodată aceștia vor înțelege și își vor însuși regulile de participare la lecția de educație fizică.
● Viața afectivă capătă mai mare stabilitate și echilibru. Acțiunile dictate de necesitate încep să fie înlocuite cu cele provenite din plăcere, modificându-se și motivația activității. La clasele I și a II-a, jocul și activitățile rămân pe primul plan.
● Se conturează atitudinea față de muncă, dezvoltându-se sentimentul datoriei și conștiința responsabilității.
● Către 9 ani, caracterul expansiv al conduitei se atenuează; crește ponderea elementului conștient, voluntar, ceea ce determină mărirea randamentului activității elevului. În acest sens, pot fi formulate temele pentru acasă la educație fizică.
● Pe la 8 ani, interesele se corelează cu capacitățile și aptitudinile. Este o perioadă potrivită pentru stimularea dorinței de practicare a exercițiilor fizice.
● Din punct de vedere afectiv-social, se apreciază progresul pe care îl fac copiii în planul cooperării, întrajutorării, acceptării celui de alături, al obișnuirii cu sentimentele de bucurie și tristețe pe care le oferă participarea la educație fizică.
● La 10-11 ani, copiii devin capabili să coopereze cu unul sau mai mulți colegi, în cadrul grupurilor. În acest context, ei sunt capabili să lucreze cu ajutorul fișelor de lucru, astfel încât să le fie stimulată autonomia.
➔ Pe plan motric:
● De la 8 ani, crește moderat forța tuturor grupelor musculare, dar mai ales a extensorilor membrelor inferioare, flexorilor plantari și redresorilor trunchiului. La membrele superioare, invers: forța flexorilor este mai mare ca a extensorilor. Forța dinamică (explozivă) la membrele inferioare (apreciată prin săritura în lungime se îmbunătățește de la an la an, curba fiind mai atenuată la fete. Eforturile mari de forță sunt contraindicate, deoarece pot influența negativ creșterea organismului. Elevii obosesc repede la eforturi statice. Se pune accent pe dezvoltarea forței musculaturii de postură, forței dinamice la nivelul membrelor superioare și inferioare, forței musculaturii abdominale.
● Asupra vitezei există unele discuții în contradictoriu: unii specialiști susțin că cea mai adecvată perioadă pentru dezvoltare este între 6 și 15 ani; alții consideră că între 6 și 10 ani, capacitatea de manifestare a vitezei este redusă. La 9-10 ani, perioada latentă a reacției motrice se îmbunătățește evident (cea mai scurtă este la mișcarea mâinilor și cea mai lungă la mișcarea trunchiului). Viteza mișcării singulare se îmbunătățește ușor, cu diferențe nesemnificative între flexori și extensori. Viteza de alergare pe distanțe scurte se ameliorează evident spre 10 ani. Capacitatea de a efectua mișcări de viteză-forță crește treptat și lent. Se poate acționa pentru dezvoltarea tuturor formelor vitezei, dar îndeosebi pentru viteza de reacție și viteza de execuție.
● Rezistența. Datorită particularităților de vârstă (volumul mare al inimii și o greutate corporală mică), școlarul mic poate efectua - în cazul unei dozări corecte - un efort apreciabil de rezistență, suportând mai bine exercițiul fizic de lungă durată. După formula ”aleargă cât poți”, Manfred Reiss a arătat posibilitățile de rezistență în alergarea continuă: 7 minute la 6-7 ani, 15 minute ”băieți” și 12 minute (fete) la 10 -11 ani. Între 7 și 10 ani, se poate face efort continuu între 2 și 6 minute. Rezistența statică, mai ales a mușchilor extensori ai coloanei vertebrale, este relativ mică. Datorită inhibiției de protecție, oboseala se instalează rapid la eforturi statice de lungă durată.
● Capacitățile coordinative/ Îndemânarea. Prezintă o evoluție diferită a componentelor sale: la 6-7 ani, se apreciază mai greu corelațiile spațiale, față de 8-9 ani; orientarea spre repere situate în apropiere este bună; capacitatea de apreciere a mărimilor spațiale este destul de slabă, dar se poate ameliora; la coordonare (mai ales în aruncări) fetele sunt mai slabe decât băieții; dezvoltarea preciziei se face până la 7 ani și stagnează între 9 și 10 ani; este un nivel mai bun de coordonare, față de preșcolari, în mișcările efectuate de mușchii mici (ai mâinii, de exemplu).
● Deprinderile și priceperile motrice. Alergarea trebuie formată corect până la 9-10 ani, când se situează ultima etapă de dezvoltare a coordonării actelor locomotorii. Ea se execută cu multe greșeli, unele întâlnite și la perioadele de vârstă ulterioare: alergarea îngenuncheată, cu faza de sprijin mai lungă decât cea de zbor; alergare ”tropotită”; așezarea picioarelor pe călcâie; încrucișarea picioarelor; răsucirea în afară a labei piciorului și orientarea spre exterior a genunchiului, în momentul sprijinului pe sol; oscilații ale trunchiului în plan lateral.
● Aruncarea. Trebuie pus accentul pe aruncarea la distanță și la țintă fixă, cu un braț de deasupra umărului (tip ”zvârlire”), de pe loc și din mers sau alergare. Greșeli frecvente: pauză prea mare între elan și aruncarea propriu-zisă; poziția frontală incorectă, nefolosindu-se forța de propulsie a picioarelor și bazinului; aruncarea cu brațul întins prin lateral sau cu brațul îndoit, dar mișcarea pornind din dreptul umărului sau chiar din fața acestuia; extensia exagerată a brațului înapoi (pe spate); răsucirea cotului în afară etc.
● Săritura. La această vârstă, are premise pentru a fi formată corect. Greșeli frecvente de execuție: slaba coordonare a lucrului brațelor, aterizare dură, fără suficientă amortizare; lipsa forței de desprindere și - în consecință - realizarea unui zbor mai mult razant; lipsa coordonării brațelor și picioarelor în executarea pasului sărit și a pasului săltat; lipsa unui ritm adecvat în alergarea de elan etc.
(Stănescu, M.,(2012), Didactica educației fizice, Editura Universitară, București, pag. 145):
Particularitățile de creștere și dezvoltare a elevilor (din ciclul gimnazial)
Elevii ciclului gimnazial au vârsta cuprinsă între 10/11 - 14/15 ani, vârstă ce presupune profunde transformări morfo-funcționale, psihice și motrice. Este perioada care marchează începerea procesului de maturizare. Dat fiind faptul că eficiența activității profesorului depinde de respectarea particularităților de vârstă ale elevilor, considerăm utilă prezentarea câtorva caracteristici care stau la baza organizării și desfășurării educației fizice în învățământul gimnazial.
Perioada de vârstă specifică gimnaziului este numită de unii specialiști vârsta pubertară (cu subdiviziuni: ”prepubertară” la 11-12 ani și ”pubertară priopriu-zisă” la 13-15 ani); alții vorbesc de vârsta ”preadolescenței” sau vârsta școlară ”mijlocie”.
Pe plan somatic se constată că înălțimea elevilor crește accelerat, într-un ritm superior tuturor vârstelor din ontogeneză. Membrele cresc mai mult decât trunchiul, producându-se astfel un dezechilibru în armonia corporală (vârsta ”dizgrației” sau vârsta ”hainelor scurte”). Greutatea corporală înregistrează, mai ales la băieți, o ușoară încetinire a ritmului de creștere, față de vârsta anterioară.
Sistemul osos este în plin proces de consolidare. Se semnalează o depunere insuficientă a calciului în oase, fapt care poate favoriza apariția unor deformări de tipul scoliozelor, cifozelor, lordozelor, piciorului plat, etc. Toracele este îngust, abdomenul supt, organele interne din cutia toracică sunt în curs de dezvoltare. Aceste aspecte determină dificultăți în privința adaptării la un efort fizic susținut. Ligamentele și articulațiile sunt, la rândul lor, în curs de consolidare, fapt care implică o slabă rezistență la tracțiuni și întinderi.
Planul funcțional este marcat de o redusă capacitate de adaptare și rezistență a aparatelor cardio-vascular și respirator la eforturi fizice intense și de lungă durată. Datorită faptului că lumenul vaselor este îngust, cordul realizează un travaliu sporit pentru irigarea organelor. De aceea, pot apărea frecvent fenomene de oboseală, amețeli, tulburări ale ritmului cardiac, etc. Capacitatea aerobă maximă se îmbunătățește. Până la vârsta de 12 ani consumul maxim de oxigen (VO2 max) crește continuu, atât la fete cât și la băieți.
Capacitatea de efort anaerob este redusă, consecința aspectelor de natură calitativă a activității musculare - capacitatea glicolitică, concentrația de glicogen în repaus și viteza de utilizare fiind mai mici la copii, ei vor fi dezavantajați (în sensul că oboseala se instalează rapid) în activități fizice intense de 10-60 de secunde (Bar Or 1987). Același autor subliniază faptul că nivelul de acidoză musculară locală la care se poate continua efortul fizic crește direct proporțional cu vârsta.
Se păstrează marea plasticitate a sistemului nervos central, cu toate că eficiența scade pe fondul unor perturbări de ordin hormonal. Excitația corticală predomină față de inhibiție, în condițiile semnalării unor creșteri a fenomenelor de inhibiție condiționată (mai ales de diferențiere), ceea ce ajută mult în procesul de formare a stereotipurilor dinamice. Se îmbunătățește mult coordonarea și precizia actelor și acțiunilor motrice.
Se apreciază că pe planul manifestărilor psiho-afective și comportamentale această perioadă de vârstă este contradictorie. De aceea, unii specialiști vorbesc despre ”criza juvenilă”, care ar putea fi prevenită dacă se asigură o corectă asistență psiho-pedagogică.
Afectiv și volitiv, elevul de această vârstă este preocupat de satisfacerea nevoilor personale. Interesele se diversifică, în funcție de aptitudini și de ofertele educaționale. Se constată intensificarea dorinței de afirmare pe multiple planuri, inclusiv pe cel sportiv.
Pe plan motric, substratul morfo-funcțional al organismului permite o acționare eficientă pe planul dezvoltării calităților motrice, în special a vitezei și capacităților coordinative. Rezultate foarte bune, pe planul dezvoltării vitezei, se obțin la 12 ani pentru fete și la 13 ani, pentru băieți. La 12 ani, viteza de deplasare a fetelor este mai mare decât a băieților. Între 10 și 14/15 ani se pot atinge, printr-o instruire adecvată, indici ai vitezei de reacție echivalenți cu cei ai adulților. Prin creșterea capacității de efort anaerob, se poate interveni și asupra dezvoltării vitezei de deplasare, precum și a vitezei în regim de forță.
Capacitățile coordinative. În efectuarea actelor și acțiunilor motrice, datorită disproporției dintre segmentele corpului, pot apărea o serie de dificultăți. Totuși, orientarea în spațiu, ca element al capacităților coordinative, poate să se apropie la 12-13 ani de nivelul atins de adulți. Între 14 și 18 ani, ca urmare a modificării proporțiilor corporale, se înregistrează o scădere a capacității de coordonare segmentară, mai ales în cazul mișcărilor complexe.
Forța. Până în jurul vârstei de 11-12 ani, atât la fete cât și la băieți, se înregistrează o evoluție asemănătoare a indicilor de forță; acest lucru rămâne valabil doar până la această vârstă (pubertatea), deoarece dezvoltarea forței se realizează pe seama coordonării neuromusculare, nefiind deocamdată influențată de secreția de hormoni sexuali. Cele mai mari valori ale forței se înregistrează la 18-20 de ani, pentru băieți, și 16-17 ani pentru fete. După vârstele amintite se poate vorbi chiar despre o stagnare sau ușoară regresie (Hittinger, 1980, citat de C. Bota, B. Prodescu, 1997).
Rezistența. Capacitatea aerobă crește progresiv până la 10-12 ani. Se poate interveni asupra acestei calități motrice în primul stadiu al pubertății, ca urmare a existenței unor proporții optime între dimensiunea și greutatea inimii, precum și cea a plămânilor. Pentru a dezvolta rezistența aerobă intensitatea exercițiilor trebuie să solicite 60-70% din VO2 max, respectiv frecvența cardiacă trebuie să fie de 70-80% din valoarea maximă. Modificări notabile în capacitatea de efort a copiilor se pot înregistra doar în condițiile în care vor presta zilnic cel puțin 10-15 minute de efort moderat (frecvența cardiacă să fie cuprinsă între 160-170 pulsații/minut) (Bar Or, 1987).
Mobilitatea și suplețea. Mobilitatea coloanei vertebrale (atât cea pasivă, cât și cea activă) se îmbunătățește, mai mult la fete. În discordanță cu celelalte calități motrice, mobilitatea are cele mai scăzute valori la 12-13 ani pentru fete și 13-14 ani pentru băieți, cu implicații evidente pe planul amplitudinii mișcărilor. Specialiștii trebuie să aibă în vedere că între 10 și 14 ani mobilitatea se ameliorează prin intervenție directă asupra ei. În perioada pubertății, caracterizată printr-un puseu de creștere important, se recomandă să se lucreze pentru mobilitatea generală, dar se vor evita exercițiile care să suprasolicite aparatul locomotor.
Între băieți și fete, pe ansamblul capacității motrice, nu se manifestă diferențieri de esență. La fete, începând cu vârsta de 13-14 ani, apare tendința de încetinire a funcției motrice. Ele preferă mișcările expresive (mai ales când se efectuează pe muzică), caracterizate uneori de lipsă de economicitate, dar care tind către acuratețe tehnică. Băieții preferă exercițiile de forță (mai ales de tip ”învingere”).
Deprinderi și priceperi motrice. Dintre deprinderile motrice locomotorii, alergarea este cel mai mult folosită, atât în lecție, cât și în timpul liber. Ea se efectuează, în multe cazuri, cu greșeli transmise de la perioada de vârstă precedentă: insuficiența fazei de zbor, oscilații ale trunchiului în plan lateral, contact cu solul pe toată talpa, etc., ceea ce implică măsuri metodice speciale în lecții sau în alte forme de organizare a practicării exercițiilor fizice. Aruncarea este accesibilă mai ales băieților de această vârstă, care spre 14-15 ani își însușesc corect mișcarea de azvârlire. Fetele execută această deprindere mai mult prin mișcarea de împingere. Săritura, datorită particularităților de dezvoltare somatică, nu este executată cu o eficiență corespunzătoare. Bătaia, de regulă este puternică, dar zborul nu este pe măsura acesteia. Săritura cu bătaie pe un picior se efectuează mai bine decât cea cu bătaie pe două picioare, iar cea în lungime mai ușor ca cea în înălțime.
Nivelul de consolidare a celorlalte deprinderi motrice fundamentale este condiționat de calitatea educației fizice din învățământul primar și de prezența exercițiilor fizice din timpul liber al elevilor.
La ciclul primar este posibilă însușirea corectă a unei varietăți de deprinderi și sau priceperi motrice specifice majorității ramurilor de sport. Marea plasticitate a scoarței cerebrale facilitează formarea reflexelor condiționate și a stereotipurilor dinamice complexe, cu condiția efectuării unui număr mare de repetări în condiții relativ constante.
Particularitățile de creștere și dezvoltare la vârsta adolescenței (ciclul liceal)
Este evident că activitatea de educație fizică trebuie să se desfășoare în concordanță cu particularitățile de vârstă și gen ale elevilor din acest ciclu de învățământ, aflați în perioada de vârstă numită postpubertară sau adolescență.
Pentru a putea proiecta intervenții de specialitate eficiente, profesorul va avea în vedere și va evidenția faptul că prin exercițiile fizice se contribuie la controlul greutății corporale, se previne instalarea bolilor de tip metabolic, a deficiențelor fizice și se asigură un stil de viață activ.
Particularități somatice. Se remarcă o încetinire treptată a ritmului de creștere și dezvoltare somatică/morfologică. Creșterea în înălțime continuă la băieți, pe seama modificării dimensiunilor trunchiului, și aproape că stagnează la fete.
La această vârstă crește masa musculară. aceasta atingând 44% la băieți și 37% la fete, din greutatea corporală. Greutatea corporală atât la băieți cât și la fete, crește cu circa 1-2 kg pe an. La fete se depune și țesut gras subcutanat. Preocuparea constantă privind imaginea fizică, îi determină pe mulți dintre adolescenți să opteze pentru exercițiile fizice care să îi ajute să se identifice cu ”modelele” pe care și le stabilesc pentru imaginea lor corporală.
Proporțiile dintre segmentele corpului se modifică tot mai mult în sens de armonizare. Dezvoltarea morfologică a aparatului cardio-vascular se încheie, în linii mari la sfârșitul perioadei. Cresc volumul și greutatea miocardului. Rețeaua vasculară a mușchilor scheletici și a celorlalte organe periferice se mărește. Sistemul respirator are ritm de dezvoltare morfologic încetinit. Volumul și greutatea plămânilor cresc, se fortifică mușchii inspiratori.
Toate aceste transformări cresc capacitatea de efort a adolescenților, care devin la această vârstă capabili să participe la exerciții fizice cu volum și intensitate sporite.
Particularități funcționale. Ca și pe plan somatic, se manifestă un echilibru al indicilor funcționali. Există un echilibru dinamic mai stabil între excitația și inhibiția corticală, fapt ce determină o mare capacitate de asimilare a noi cunoștințe, deprinderi și priceperi (inclusiv de ordin motric).
Se ameliorează indicii cardio-respiratori (capacitatea vitală, volumul sistolic, debitul cardiac, etc.), permițând astfel o capacitate de efort crescută. Frecvența cardiacă și tensiunea arterială au valori apropiate de ale adultului. Se îmbunătățește evident ventilația pulmonară. Frecvența respiratorie scade și se apropie de valorile specifice vârstei adulte (aproximativ 18 respirații pe minut). Capacitatea vitală are valori diferențiate în funcție de greutatea corporală, de nivelul pregătirii fizice consecutive practicării exercițiilor fizice, precum și de alte variabile.
Particularitățile psihice. Interesele cognitive sporesc, se dezvoltă simțul critic și se manifestă tendința spre aprecieri valorice obiective. Sporește dorința și încercarea de a realiza fapte deosebite, care să ducă la remarcare în cadrul grupului, motivările acțiunilor respective fiind extrem de diverse. Adolescentului îi place să fie apreciat, remarcat, controlul conduitei sale fiind mult îmbunătățit față de etapa pubertară.
Emotivitatea și sensibilitatea, specifice vârstei pubertare, nu dispar și sunt dublate de orgoliu, de sentimentul valorii personale. S-a constatat că adolescenții care practică exerciții fizice au o stimă de sine sporită, sunt mai puțin anxioși și prezintă un risc de depresie mult mai scăzut.
Gândirea adolescentului devine abstractă, logică și este bazată tot mai mult pe raționamente complexe. Limbajul se îmbunătățește foarte mult cu termeni științifici și tehnici, deși apar frecvent cuvinte de jargon în comportamentul verbal cotidian.
În această perioadă se conturează idealul de viață, gândurile despre viitoarea profesie. Pentru cei care au aptitudini motrice deosebite și practică diferite ramuri de sport, este vârsta la care sunt luate decizii privind o posibilă carieră ca profesor de educație fizică sau antrenor.
Particularități motrice. Crește capacitatea elevilor liceeni de a depune eforturi fizice cu indici sporiți de viteză, îndemânare, rezistență și forță. Pe acest plan general, superioritatea aparține băieților. Există tot suportul biologic pentru dezvoltarea calităților motrice de bază în totalitatea lor, punându-se accent pe forță și rezistență, care se îmbunătățesc ”spontan” mai puțin, cu un ritm anual din ce în ce mai mic pe măsura înaintării în vârstă.
Având în vedere aceste particularități se consideră absolut necesar ca adolescenților să li se ofere cât mai des ocazia ca să practice activități fizice variate. În felul acesta se previne creșterea excesivă în greutate, se echilibrează efortul de tip intelectual, se dezvoltă stima de sine și se asigură o stare de sănătate optimă.
Recomandările specialiștilor din domeniu în ceea ce privește practicarea exercițiilor fizice de către adolescenți vizează câte o oră de efort fizic moderat în fiecare zi și, de cel puțin trei ori pe săptămână efort fizic intens. Cele trei ore pe săptămână, de care aminteam în capitolele anterioare, ca frecvență a activităților fizice, ar trebui să fie obligatorii și la adolescenți.
De reținut! După cel puțin 20 de minute de efort continuu, chiar și la nivel moderat (50% din capacitatea maximă) în organism se eliberează endorfina, hormon cu efect benefic asupra stării de bine și relaxare a adolescentului, precum și eficienței sale în activități cotidiene.
