Concepții actuale despre educație fizică și sport - DUPĂ AUTORII DIN BIBLIOGRAFIA DE EXAMEN (NAȚIONAL) ÎN EFS.

 

 

(Dragnea 2006, pag. 16):

În 1984, J.B. Parks face o analiză a materialelor publicate între 1930 şi 1984, pe tema concepţiilor despre educaţia fizică, din care a rezultat existenţa a trei şcoli de gândire:

Educația fizică - educaţie prin fizic. La baza acestei concepţii a stat ideea că educația minţii se poate realiza și pe în educaţia corpului. De aceea, obiectivele generale ale educaţiei fizice erau formulate în termeni valabili şi pentru alte discipline de învăţământ, iar obiectivele sale specifice erau: / dezvoltarea organică (creşterea), neuromusculară (deprinderile), interpretativ-corticală (inteligenţa) şi emoțională (comportamentul) (J.B. Nash, 1931, citat de J.B. Parks, 1984); / contribuţia la o viaţă intensivă, completă, formarea deprinderilor pentru activităţile de timp liber și eficienţa în activităţile recreative (J.S. Ferring, 1930, citat de J.B. Parks, 1984). Alte obiective vizau dezvoltarea socială, morală, intelectuală, a sănătăţii fizice şi mentale, reducerea delincventei juvenile, îmbogăţirea vieţii personale, promovând ideea dezvoltării echilibrate a ființei umane prin educaţie fizică.

Educaţia fizicului. În 1936, C.H. McCloy spunea că „baza tuturor formelor de educaţie fizică (educaţională, corectivă sau orice alt aspect al acestui domeniu) constă în antrenarea adecvată şi în dezvoltarea corpului însuşi“. Afirmaţia a stat la baza programelor iniţiate de pionierii educaţiei fizice din SUA, care susţineau că educaţia fizică îşi justifică prezenţa în planul de învăţământ prin contribuţia unică pe care o aduce la educarea copilului. Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi psihice şi motrice pot contribui la dezvoltarea caracterului şi a personalităţii, dar accentul trebuie pus pe aspectele fizice, deoarece fiecare domeniu educaţional trebuie să-şi urmărească specificul. Concepţia nu a reuşit să se impună în gândirea secolului al XX-lea, dar i se acordă respectul cuvenit, pentru că a încercat să reorienteze conţinutul domeniului.

Educaţia prin şi pentru mișcare. În sprijinul acestei concepţii, Eleonor Mathews afirmă că „dacă definim o persoană educată complet drept cea care are dezvoltată plenar abilitatea de a utiliza constructiv toate capacităţile sale potenţiale, ca o persoană în relaţie cu lumea în care trăieşte, atunci se poate defini persoana educată din punct de vedere fizic drept cea care are dezvoltată plenar abilitatea de a utiliza constructiv toate capacităţile potenţiale de mișcare ca mod de exprimare, explorare, dezvoltare şi interpretare a ei însăşi şi a relaţiei cu lumea în care trăieşte“

B.J. Logsdon consideră că „educaţia fizică este o parte a educației mișcării care a fost concepută ca program educaţional în cadrul curriculum -ului școlar“. Susţinătorii acestei concepţii formulează obiective specifice, care ilustrează domeniile de învăţare psihomotor, afectiv şi cognitiv.

.Asociaţia Americană pentru Sănătate, Educaţie Fizică şi Recreere“ (A.A.H.R.E.R). afirmă că „educaţia fizică este o'parte integrantă a educației totale, care contribuie la dezvoltarea fiecărui individ prin intermediul mișcării umane.“

În ceea ce priveşte predarea educaţiei fizice, în literatura de specialitate au fost promovate trei concepţii:

a) Educația fizică tradiţională - asimilată pedagogiei tradiţionale, pedagogiei performanţei (Siedentop, 1984), are la bază răspunsul direct şi imediat care trebuie furnizat de subiect la un stimul al profesorului. Esenţa ei constă în strategiile de aplicare practică a cunoştinţelor.

În această modalitate de abordare a educaţiei fizice, se subliniază rolul profesorului, în calitate de specialist: el ia toate deciziile privind conţinutul instruirii, ordinea sarcinilor, localizarea, posturile, timpii de începere şi de încheiere a execuţiilor, ritmul, durata, evoluţia sarcinilor etc.

După Mosston şi Ashworth, profesorii care promovează această concepţie cu privire la predarea educaţiei fizice au în vedere realizarea următoarelor obiective: răspuns imediat la un stimul, uniformitate, conformitate, performantă sincronizată, adeziune la un model prestabilit, reproducerea unui model, precizia şi acurateţea modelului, perpetuarea tradiţiilor culturale prin ceremonii, obiceiuri, cutume şi ritualuri, menținerea standardelor estetice, creşterea spiritului de grup, eficienţă în utilizarea timpului, siguranţă.

Scopul concepției tradiționale asupra predării educației fizice este învăţarea cât mai fidelă a unor sarcini motrice , într-un timp prestabilit.

b) Concepția umanistă - orientată în special spre integrarea judecăţii critice şi a reconstrucţiei personale în context social, ea subliniază dezvoltarea sinelui prin acţiune, proiectare şi autodepăşire. Ea nu este privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de dezvoltare echilibrată și integrată a personalității umane.

c) Paradigma socială - promovată de Daniel (1992, 1996), se bazează pe filozofia pragmatică a educaţiei. Conform acestei paradigme, o activitate nu este educaţională când se adresează în special transmiterii de cunoştinţe sau realizării mecanice a unor acţiuni. Atributul de „educaţional“ poate fi asociat procesului de formare a individului integrat în societatea căreia îi aparţine şi motivat să se implice în restructurarea experienţei sociale.

  Concepţia europeană porneşte de la ideea că educaţia fizică şi sportivă este parte integrantă a educaţiei în şcolile de toate gradele, răspunzând celor patru nevoi fundamentale ale copiilor:

a) de solicitare fizică favorabilă proceselor de creştere şi dezvoltare;

b) dobândirea de experienţă motrică;

c) de a fi apreciaţi, lăudaţi şi menajaţi;

d) de a acţiona în grup;

Obiectivele educaţiei fizice în ţările europene sunt următoarele:

- dezvoltarea unor obişnuinţe de activitate fizică pentru sănătate;

- formarea obişnuinţei de a efectua activităţi fizice întreaga viaţă;

- formarea deprinderilor motrice, gimnice sportive, de expresie, artistice şi a calităţilor motrice;

- dezvoltarea fizică optimă şi atitudinea corectă a corpului;

- dezvoltarea armonioasă a componentelor personalităţii;

- favorizarea integrării în grup şi a comunicării în cadrul acesteia;

- formarea atitudinii de fair-play şi a respectului faţă de regulamente, a spiritului de toleranţă şi încurajarea cooperării.

Pentru realizarea acestor obiective, ţările membre ale C.E. acordă trei lecţii pe săptămână. Fiecare ţară valorifică experienţa naţională dobândită în domeniul educaţiei fizice şi este preocupată permanent pentru crearea unor condiţii materiale cât mai bune pentru desfăşurarea activităţilor.

După McKay, Gore şi Kirk, educaţia fizică tehnocrată (centrată pe transmiterea de informaţii tehnice), predomină şi în Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite. Profesorii, preocupaţi mai ales de înţelegerea fenomenelor tehnice, au înlocuit pedagogia critică sau instruirea reflexivă cu educaţia fizică tehnocrată.

 

Concepţia despre sport în România

În prezent se remarcă producerea unei internaţionalizări a concepţiei despre sport, care are în centrul său omul, beneficiar pe linie biologică, psihică şi socială al activităţii sportive. La aceasta se adaugă contribuţia substanţială a sportului la realizarea actului educațional, prin promovarea codului eticii sportive, care consemnează nu numai participarea la activitatea sportivă într-un mediu ecologic, dar şi într-un climat moral care să îi deprindă pe participanţi să aprecieze şi să aplice principiile eticii.