(DRAGNEA, A. (coord.), 2006. Educație fizică și sport – teorie și didactică. Editura FEST, București, pag. 149):
În lecţia de educaţie fizică, metodele pentru dezvoltarea calităţilor motrice se aplică cu unele particularităţi faţă de antrenamentul sportiv.
Acestea privesc numărul de repetări, dozarea încărcăturilor, toate influenţate de locul de desfăşurare a activităţii.
Principalele procedee metodice folosite pentru dezvoltarea vitezei sunt:
- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri maximale, utilizând condiţii de exersare obişnuite;
- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri submaximale, utilizând condiţii de exersare îngreunate;
- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri supramaximale, utilizând condiţii de exersare uşurate;
- efectuarea actelor şi acţiunilor motrice în tempouri alternative, maximale şi submaximale.
(TUDOR, V., 2000. Capacitățile condiționale, coordinative și intermediare – componente ale capacității motrice. Editura Rai-Coresi, București, pag. 39)
Metodologia dezvoltării vitezei
Pornindu-se de la premisa că viteza este o calitate motrică care are un coeficient de heritabilitate (ereditate) de 0,90, ceea ce înseamnă că este foarte mult condiționată genetic, și luând în calcul și aformațiile lui Filin (1975) care spune că prin antrenament, viteza se poate îmbunătăți doar cu 20%, educarea vitezei constituie în metodica educației fizice și în cea a antrenamentului sportiv o problemă foarte delicată.
Metoda principală pentru dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei este metoda exersării.
Se pune însă problema: ”Ce se exersează și în ce condiții, ca să se realizeze o educare a vitezei ?”
Încercăm în continuare să oferim câteva răspunsuri; mai întâi la întrebarea: ”Ce se repetă?” Se repetă exerciții specifice identice sau foarte apropiate ca structură de activitatea motrică în care dorim să dezvoltăm viteza mișcărilor.
La întrebarea: ”Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească exercițiile de viteză?” am putea răspunde că exercițiile de viteză trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) structura exercițiului respectiv să permită execuția în viteză submaximală, maximală sau supramaximală a exercițiului respectiv
b) exercițiul să fie bine însușit în prealabil pentru ca atenția să poată fi concentrată asupra execuției rapide și nu asupra controlului mișcării
c) viteza să nu scadă din cauza oboselii (V.M. Zațiorski, 1998)
d) un exercițiu pentru viteză să aibă o durată optimă în raport cu vărsta și gradul de pregătire. Un exercițiu cu o durată mai lungă decât dea optimă, va avea ca efect dezvoltarea rezistenței (D. Harre, 1973). Exercițiile de viteză, de regulă, au o durată între 5-6 sec, până la 40-43 sec.
Se mai pune și întrebarea: ”În ce condiții se repetă exercițiile de viteză?”
• exercițiile pentru educarea vitezei trebuie aplicate în condițiile unui sistem nervos odihnit și optim excitat (G. Schomolinscky, D. Hare, 1986)
• imediat cum începe să apară oboseala, se recomandă încetarea lucrului
În decursul timpului s-au cristalizat următoarele procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei:
1. Exersarea unor acte sau acțiuni motrice în tempouri maximale, folosindu-se condiții normale de lucru
2. Exersarea unor acte sau acțiuni motrice în tempouri supramaximale, în condiții ușurate
3. Exersarea unor acte sau acțiuni motrice în tempouri submaximale (85-90%) în condiții îngreuiate
4. Exersarea unor acte sau acțiuni motrice în tempouri alternative, submaximale și maximale.
N. Ozolin (1972) sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei în următorul mod:
1. Metoda exercițiului ”din mers” (această metodă presupune parcurgerea unei distanțe în viteză maximă, după un elan prealabil; spre exemplu, alergarea lansată)
2. Metoda întrecerii cu ”handicap” sau egalizare”, care asigură condiții egale de întrecere între concurenți cu posibilități diferite; această metodă presupune calcularea corectă a handicapului.
3. Metoda ștafetelor și jocurilor, care urmărește dezvoltarea vitezei prin exersarea pe un fond emoțional favorabil, apelând la ”spiritul emulativ al fiecărui subiect”
4. Metoda întrecerii, alți autori o mai numesc și metoda competițională
5. Metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale și supramaximale (metoda pe care am prezentat-o anterior). În literatura de specialitate se mai întâlnesc referiri și la o altă metodă, numită metoda fracționată, care constă în abordarea analitică și în condiții ușurate a repetării acțiunii prin influiențarea analitică a fiecărui element de care depinde manifestarea vitezei maxime din cadrul acțiunii respective.
De mare importanță considerăm că este stabilirea unui raport între durata efortului, intensitatea efortului și pauza dintre repetări. În acest sens prezentăm tabelul realizat de V.I. Platonov în 1980
OBIECTIV TIP DE EXERCIȚII | TIMP DE LUCRU (SEC) | INTENSITATE (%) | PAUZĂ (SEC) |
Viteza absolută | 5-10 15-20 15-30 | 90-100 95-100 90-95 | 40-90 40-60 30-45 |
Exerciții de start | 5-6 | 95-100 | 40-120 |
Tabelul nr.4 Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciții), durata efortului, intensitate și pauză (V.I. Platonov, 1980, citat de A. Dragnea 1991)
Pauzele între și după eforturile de viteză pot fi active sau pasive, dar ele au ca principal obiectiv o refacere a organismului în proporție de 90-100%; dacă nu se realizează această refacere, atunci s-ar putea să obținem în loc de dezvoltarea vitezei, dezvoltarea rezistenței.
Dezvoltarea vitezei de reacție. Pentru dezvoltarea vitezei de reacție, de regulă, se folosește și se exersează ”reacția” la diferite semnale (sonor, tactil, vizual) și, de cele mai multe ori (dar nu este întodeauna obligatoriu), trecerea în alergare accelerată pe distanțe scurte 10-15 m.
Pentru ca varietatea și eficiența exersării să crească, de asemenea, se mai folosesc și diferite poziții de plecare, cum ar fi: culcat facial sau dorsal, sprijin ghemuit, așezat, fandat înainte, așezat cu spatele la direcția de alergare etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei de reacție a anumitor segmente se mai pot folosi și alte mijloace, care, în principiu, se bazează tot pe reacția la diferiți stimuli, fără însă a mai fi urmate de alergare.
În continuare, vom prezenta câteva mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reacție. Spre exemplu:
- ghemuit, cu spatele la direcția de alergare, la un semnal sonor întoarcere și alergare pe 10 m, tempo 100%, dozare 2 – 4x; pauză 1 min, pasivă; formații de lucru 6 linii de câte 5
- doi parteneri, față în față, unul dintre parteneri are un baston de capete apucat. Celălalt se află cu mâna la 15 cm deasupra bastonului; partenerul cu bastonul poate da drumul bastonului oricând dorește, celălalt trebuie să prindă bastonul înainte ca acesta să atingă solul. Tempo 100%, dozare 10 – 15x (după care se schimbă rolurile), pauza între repetări 15” (pasivă), formația de lucru: 15 perechi așezate în linie.
Dezvoltarea vitezei de execuție. Pentru dezvoltarea vitezei de execuție, de regulă, se repetă în condițiile procedeelor metodice menționate mai sus, fie diferite acte motrice singulare (vezi repetarea procedeelor tehnice din lupte, judo, etc.), fie executarea unor fragmente ale unor acte sau acțiuni motrice (spre exemplu, în cadrul alergătorilor de garduri, se lucrează analitic pentru dezvoltarea vitezei piciorului de atac, a vitezei piciorului-remorcă; a vitezei flexiei trunchiului pe piciorul de atac, etc.) sau în cazul aruncărilor (se lucrează analitic pentru viteza elanului, a săltării la greutate, a piruetei la disc și ciocan și pentru viteza impulsului final)
Dezvoltarea vitezei de repetiție. Pentru dezvoltarea acestui tip de viteză, se urmărește, în special, creșterea frecvenței mișcărilor; spre exemplu: frecvența loviturilor în box; frecvența văslirii în canotaj și înot; frecvența pașilor în probele de alergare, etc.
Formarea și dezvoltarea capaacității de accelerare. Mai întâi se realizează în prealabil formarea simțului accelerării, care reprezintă finețea angajării, în mod progresiv, a forței de impulsie, a frecvenței și amplitudinii mișcărilor, în condiții de relaxare perfectă. După formarea simțului accelerării se urmărește dezvoltarea capacității de accelerare. După aceea, se urmărește educarea capacității de relaxare.
Dezvoltarea vitezei de deplasare. Dezvoltarea vitezei de deplasare este influiențată direct de ameliorarea vitezei de accelerare, dar o importanță majoră o reprezintă formarea raportului optim între frecvența și lungimea pasului. Dezvoltarea vitezei de deplasare se poate realiza prin alergări între 20 și 100 m și nu numai.
Exemplu:
- alergare pe 60 m cu plecare din start de jos, tempo 100% , dozare 2 – 4x, pauză 2ʾ (mers cu scuturarea brațelor și picioarelor); formația de lucru: 6 linii a căte 5 (dar formațiile pot varia în funcție de condiții)
Problema dezvoltării vitezei capătă aspecte de diferențiere majoră în cele două activități motrice fundamentale, adică în educația fizică și în antrenamentrul sportiv specializat.
În educația fizică, dezvoltarea vitezei se poate face în toate subsistemele, dar în mod special în subsistemul educației fizice a tinerei generații, unde educația fizică are un caracter obligatoriu, cu un număr de lecții (1-3) pe săptămână stabilit de factorii de decizie.
Dezvoltarea vitezei în lecțiile de educație fizică școlară poate îmbrăca următoarele aspecte metodice:
- viteza se poate dezvolta în orice perioadă a anului, fie că se lucrează afară, în aer liber, fie că se lucrează în interior, în sală
- viteza poate fi programată ca primă temă de lecție și i se va acorda 10 – 15 minute, în funcție de numărul de teme din lecția respectivă
- este recomandabil ca viteza să fie programată în sisteme de lecții formate din 10 – 12 lecții
- mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei în lecțiile de educație fizică trebuie să fie adaptate la condițiile materiale și la particularitățile morfo-funcționale ale subiecților
În antrenamentul specializat, pentru dezvoltarea vitezei, condițiile sunt cu totul altele, și anume:
- subiecți cu un nivel bio-motric bun sau foarte bun
- condiții materiale mai bune
- mijloacele care pot fi folosite pentru dezvoltarea vitezei au caracter mai specializat
- timp suficient care poate fi acordat pentru dezvoltarea vitezei
- reguli metodice mult mai riguros respectate
Totuși, antrenamentului specializat pentru dezvoltarea vitezei, în special a vitezei de deplasare, trebuie să i se acorde o atenție deosebită, deoarece dacă nu se respectă riguros condițiile și regulile menționate anterior, se poate instala ”bariera de viteză”.
Termenul de ”barieră de viteză” este o denumire convențională dată fenomenului de stabilizare a vitezei mișcărilor în procesul instruirii. J. Weineck (1983) o mai numește ”stabilizarea vitezei gestului”.
Acest fenomen mai este întâlnit și sub denumirea de ”plafonare”.
Instalarea barierei de viteză reprezintă un proces fiziologic normal, bazat pe o stereotipie creată la nivelul scoarței cerebrale.
În procesul de antrenament specializat pentru dezvoltarea vitezei, trebuie să se urmărească ca instalarea baierei de viteză să se realizeze cât mai târziu, și nicidecum în perioada de formare.
Pentru practica instruirii în dezvoltarea vitezei, se pun următoarele probleme:
1) evitarea instalării premature a barierei de viteză
2) distrugerea barierei de viteză
3) stingerea barierei de viteză
Instalarea prematură a barierei de viteză constituie o consecință a pregătirii specializate timpurii. Evitarea instalării premature a barierei de viteză, se poate asigura cu condiția să nu se abuzeze de lucru în regim de viteză maximă.
Distrugerea barierei de viteză. Dacă totuși bariera de viteză s-a instalat, pentru distrugerea ei se urmărește crearea unor condiții care ușurează, ajută și stimulează viteza mișcărilor, făcând posibilă depășirea vitezei ”maxime stabilizate”.
Se pot folosi:
• lucru analitic pe secvențe mici, cu viteză maximă, iar apoi, revenirea la execuția globală
• alergarea la vale, aruncări cu obiecte ușoare
• alergări cu handicap și alergări cu antrenare mecanică
Stingerea barierei de viteză. Aceasta se poate realiza pe calea întreruperii totale a lucrului de viteză la care s-a produs stabilizarea vitezei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu