Metodica predării săriturii în lungime (cu ghemuire)

 

Metodica predării săriturii în lungime (cu ghemuire)

 

Săritura în lungime are ca scop principal, în această etapă, formarea unei bătăi eficiente, în vederea valorificării superioare a vitezei obținute pe elan, materializată într-o săritură cât mai lungă.

Sarcini: succesiunea metodică impune însușirea fazelor în următoarea ordine în predarea săriturilor cu pași și extensie:

- bătaia – cu accent pe impulsie, respectiv avântare

- zborul – cu accent pe legare cu bătaia

- elanul – cu accent pe legarea cursivă de bătaie

- aterizarea – cu accent pe legarea și valorificarea zborului

Specificăm faptul că aterizarea s-a învățat/ consolidat la școala săriturii, în etapele precedente.

 

Succesiunea predării săriturii în lungime cu ghemuire

Sisteme de acționare:

- sărituri în lungime de pe loc

- sărituri în adâncime, de pe un plan ridicat (maxim 50 cm)

- sărituri în adâncime, precedate de extensia corpului

- elan 5-7 pași, sărituri cu grupare în zbor, cu bătaie pe plan înălțat

- același exercițiu cu apucarea genunchilor

- elan 7-9 pași, sărituri cu bătaie liberă

- elan 7-9 pași, sărituri cu bătaie în zonă limitată (1 metru)

- același exercițiu cu bătaie în zonă de 0,50 m

- sărituri cu aterizare în zonă marcată

- sărituri în regim de concurs

 

 

Bibliografia

 

1. MONEA, G., SABĂU, E. 2007. Atletism – tehnica și metodica probelor. Editura Bren, București.

 

TEORIA JOCURILOR DE MIŞCARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

 

         TEORIA JOCURILOR DE MIŞCARE ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

 

 

 

DEFINITIE:

 

 Reprezintă o activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat, după reguli bine stabilite, având scop recreativ, sportiv şi de adaptare la realitatea socială.

 

CLASIFICARE:

 

- jocuri imitative, conţinutul acestora reflectând diferite fenomene reale din lumea înconjurătoare;

- jocuri de mişcare( jocuri motrice, jocuri dinamice): individuale, fără împărţire în echipe; pe echipe;

- jocuri sportive;

 

Jocurile dinamice au o valoare educative foarte mare şi corespund particularităţilor psihice ale preşcolarilor şi şcolarilor mici din care cauză are o pondere deosebită în conţinutul educaţiei fizice şi aduce satisfacţii deosebite copiilor.

 

Jocul dinamic îndeplineşte mai multe funcții, și anume:

 

- metodă de instruire;

- mijloc care prin exersare asigură consolidarea deprinderilor şi dezvoltarea capacităţii motrice;

- formă de organizare a exersării, copiii fiind împărţiţi pe roluri individuale, colective, pe echipe;

 

SARCINILE JOCURILOR:

 

 -Contribuie în mare măsură la întărirea sănătăţii ţi la dezvoltarea organismului copiilor;

  -În cadrul jocurilor se formează şi se consolidează deprinderi motrice de bază şi aplicative; sunt elemente pregătitoare pentru formarea deprinderilor sportive;

  -Prin prezenţa elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile motrice dar în acelaşi timp se formează calităţile morale şi de voinţă;

  -Modificarea continua a condiţiilor şi situaţiilor de joc necesită orientare rapidă şi evaluarea noilor situaţii create; dezvoltă spiritul de observaţie şi facultatea de a percepe repede schimbările;

 -Sunt eficient pentru educarea spiritului de colectiv, respectul adversarului, subordonarea intereselor personale celor ale colectivului;

 -Prin joc se formează o anume concepţie despre lume şi  viaţă şi contribuie la dezvoltarea personalităţii;

 

CERINŢE METODICE GENERALE : 

 

     În alegerea şi organizarea  jocurilor de  mişcare  trebuie respectate unele cerinţe metodice care condiţionază în mare măsură  atingerea obiectivelor urmărite.                    

- Pregătirea materialelor pentru jocuri ca şi rearanjarea lor , se recomandă a aparţine elevilor;

-   Conţinutul jocului trebuie să corespundă  particularităţilor somato- funcţionale şi psihice ale elevilor; 

-Dacă jocul e prea    simplu interesul elevilor va fi scăzut, ei participând din obligaţie;   -Dacă jocul e prea complicat ca structură şi efort, depăşind posibilităţile de înţelegere şi execuţie,   reacţia elevilor va fi identică;  

 -Regulile trebuie să fie înţelese şi reţinute de elevi,  elementele care-l compun să fie cunoscute, durata efortului şi solicitarea   organismului corespunzătoare vârstei şi nivelului de pregătire.                                                     

 

La alegerea jocului  se va  ţine seama de:  

 - scopul instructiv-educativ urmărit unde din numărul mare de jocuri se va  alege cel care contribuie cu cea mai mare eficienţă la realizarea obiectivelor de instruie prevăzute;

 - condiţiile materiale şi climaterice în care urmează să se defăşoare activitatea;

- regulile jocului vor fi astfel stabilite, încât să-l oblige pe elev să execute acţiunile care pot contribui la realizarea obiectivelor instructiv-educative  propuse;

- formarea echipelor  sau grupelor se face astfel încât să fie aproximativ  egale ca valoare,pentru a fi competitive;   în cadrul   acţiunilor de formare a echipelor trebuie rezolvată şi problema alegerii      căpitanilor de echipă, aceştia pot fi numiţi de către profesor, sarcina      încredinţându-se prin rotaţie, mai multor elevi;

- explicarea şi demonstrarea jocului cere ca acestea să fie scurte, dar complete, prezentând conţinutul jocului, scopul urmărit, calităţile solicitate de joc, regulile de desfăşurare etc.

 - Jocul poate fi demonstrat integral sau numai prin unele momente importante,   când pretinde respectarea unui număr   mare de reguli se poate recurge la executarea ,,încetinită “ a jocului cu  întregul colectiv, după care se va executa în ritm normal;

- Dozarea efortului în  jocurile  de mişcare  trebuie să fie în concordanţă cu veriga lecţiei în care se folosesc şi cu obiectivele operaţionale psihomotrice pe care le îndeplinesc ; dozarea efortului este  dependentă si de următoarele variabile :

     -  volumul,intensitatea şi complexetitatea efortului fizic implicat:

     - numărul participanţilor,dimensiunile terenului de joc ,volumul şi calitatea materialelor folosite

     -  formaţiile de  lucru şi modalităţile concrete de exersare.

 

În realizarea jocurilor se impune respectarea următorului algoritm:

 

1.  Alegerea jocului după:

- obiectivele urmărite în lecţie;

- colectivul de elevi: efectiv, particularităţi de vârstă, sex, nivel de pregătire;

- locul de desfăşurare: teren, sală;

- sezonul;

- durata jocului; 4'-6',grupa mică;7'-8', grupa mare; 8'-10', clasa I-IV;

- dotarea materială;

 

2.  Pregătirea locului de desfăşurare:

- igiena locului de desfăşurare;

- dimensiune, marcajul terenului, sală;

3.  Pregătire materialelor necesare:

- materiale special construite;

- materiale improvizate;

 

4.  Formarea echipelor:

- la alegere;

- după înălţime;

- prin numire de către profesor;

 

5. Dispunerea echipelor în spaţiu (pe teren, sală);

- poziţia profesorului;

 

6.  Explicarea şi demonstrarea jocului;

- joc probă;

 

7.  Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind:

- începerea jocului;

- desfăşurarea;

- stabilirea câştigătorilor;

- sancţiuni şi recompense;

 

Jocul sportiv

 

Reprezintă izvorul principal al deprinderilor motrice specifice, are valenţe multiple, influenţând atât dezvoltarea aptitudinilor motrice cât şi manifestarea trăsăturilor de personalitate. Absolventul ciclului gimnazial trebuie şă ştie să joace regulamentar şi să organizeze aceste activităţi.

 

LOCUL JOCULUI în lecţia de educaţie fizică

 

Este prezent în toate cele trei părţi ale lecţiei îndeplinind anumite funcţii şi realizând anumite obiective. Astfel în învăţământul preprimar şi la clasele I-II, JOCUL reprezintă aproximativ 60-70 % din activitate, procentaj care scade treptat în celelalte cicluri. În învăţământul preprimar jocul poate constitui temă de lecţie (unitate de învăţare) în timp ce în ciclul primar el devine mijloc şi metodă de realizare a unor obiective.

 

 

 

 

Bibliografia.

 

1. Dragnea, A. (2006), Educație fizică și sport - Teorie și didactică. Ed. FEST București.

 

INSTRUMENTELE DE BAZĂ ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

                         INSTRUMENTELE DE BAZĂ ÎN  EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

 

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora.

Categorii de mijloacele:

 

I.  Mijloace specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt:

- exerciţiul fizic;

- aparatura de specialitate;

- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau pasive).

 

1. Exerciţiul fizic

- în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă.

I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest scop”.

Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

 

A. Conţinutul şi forma exerciţiului  fizic.

- Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:

• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire etc);

• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc;

• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său). 

Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor.

- Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.

Elemente care definesc forma:

- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat;

- direcţia;

- amplitudinea;

- relaţia între segmente;

- tempoul;

- ritmul;

- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.

Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.

Structura internă se compune din:

-procesele de coordonare neuro-musculară;

-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;

-procesele energetice.

Structura externă se compune din:

-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.

Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:

- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi curbilinii);

- temporale: (ritm, tempo, durată);

- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu care se efectuează exerciţiul fizic;

- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;                                                                                        

Forţele interne:

- active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);

- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);

- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).

Forţele externe:

- greutatea propriului corp;

- reacţia sprijinului;

- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);

- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre relaxare şi încordare.

- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi elastice (amortizare).

Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice.

Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor motrice,

 

B. Relaţia dialectică între formă şi conţinut:

Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.

 

C. Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare conduc la efecte funcţionale stabile.

· Din punct de vedere al structurii şi formei:

- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică

- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor capacităţi, calităţi etc.

- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau creativ

- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă sportivă.

· După gradul de codificare:

- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi (distanţă, timp estimat, pauze etc.).

- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite (ex. dribling printre jaloane);

- exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);

- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex. alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform);

- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor.

•   După natura efectelor pe care le induc:

 - exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de pregătire;

- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând parţial execuţiile proprii probei respective;

- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii probei respective

- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs,

- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.

• După calităţile motrice:

- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele lor combinaţii.

• După tipul de încărcătură adiţională:

- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip etc.

• După tipul de pregătire:

- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

• După sistemele biologice solicitate:

- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii, exerciţii endocrino-metabolice.

• După natura contracţiei musculare:

- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.

· După intensitatea efortului fizic:

- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.

• După natura obiectivelor:

- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice);

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii fragmentare, globale sau ajutătoare);

- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob alactacidă

- - 1-20 s, anaerob lactacidă

- - 21-120 s, aerob-anaerobă

- - 121-300 s, aerobă peste 30 s).

• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive (pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (de favorizare a transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc.

• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea pot fi: individuale, în grup, mixte sau demixtate.

• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate, semitipizate şi libere.

 

2.  Măsurile de refacere a capacităţii de efort 

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii revenirii organismului după efort.

In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:

a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);

b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive);

c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă), oxigenarea  (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O₂), relaxarea în saună, utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi regimul riguros de viaţă.

3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în funcţie de scop:

• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.);

• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);

• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc.

• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective.

 

II.  Mijloacele Asociate:

 

1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan, 1979).

 

2. Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor (managerilor) privind crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat corespunzătoare etc.

 

2. Mijloacele specifice altor laturi ale educaţiei şi sunt folosite ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.

 

Bibliografia

 

1. CÂRSTEA, GHE., (1990), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura A.N.E.F.S. Bucureşti;

2. CÂRSTEA, GHE.,(1990),  Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară, Editura I.E.F.S. Bucuresti;

7. DEMETER, A., (1991),  Bazele fiziologice si biochimice ale calităţilor fizice, Editura Sport - Turism, Bucuresti;

8. ADRIAN, D., (1994), Teoria si metodica dezvoltării calităţilor motrice, Editura Compendiu, A.N.E.F.S. Bucuresti;