ȘTIINȚA ALEGERII ȘI URMĂRIRII OBIECTIVELOR OPERAȚIONALE ȘI A TEMELOR ÎN LECȚIILE DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

 ȘTIINȚA ALEGERII ȘI URMĂRIRII OBIECTIVELOR OPERAȚIONALE ȘI A TEMELOR ÎN LECȚIILE DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

 

Generalități.

Lecția de educație fizică și sport reprezintă una dintre cele mai complexe forme de organizare a procesului instructiv-educativ, deoarece urmărește simultan dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor, formarea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice, dezvoltarea capacităților motrice, însușirea unor cunoștințe de specialitate, formarea unor atitudini favorabile față de mișcare și sport, precum și dezvoltarea unor comportamente individuale și sociale necesare integrării active în viața comunității.

În acest context, alegerea temelor și stabilirea obiectivelor operaționale nu pot fi considerate simple etape administrative ale proiectării unei lecții. Ele constituie nucleul rațional al activității profesorului, întrucât prin intermediul lor se stabilește ce urmează să fie învățat, de ce trebuie învățat, în ce condiții va fi învățat, prin ce mijloace va fi realizată instruirea și după ce criterii se va aprecia dacă obiectivele au fost sau nu atinse.

O lecție bine construită nu începe cu întrebarea „Ce exerciții voi face astăzi?”, ci cu întrebarea fundamentală: „Ce trebuie să poată realiza elevul la sfârșitul lecției și ce trebuie să fac eu, ca profesor, pentru ca acest lucru să se producă?”. Diferența dintre cele două abordări este esențială. În prima situație, profesorul pornește de la exerciții și încearcă să le asocieze ulterior unor finalități. În cea de-a doua, exercițiul devine mijlocul prin care se realizează un obiectiv pedagogic clar.

Știința alegerii temelor și a obiectivelor operaționale presupune, prin urmare, o gândire pedagogică sistemică. Profesorul trebuie să țină seama de vârsta elevilor, nivelul lor de pregătire, particularitățile individuale, conținuturile programei, nivelul de însușire a deprinderilor, particularitățile colectivului, timpul disponibil, condițiile materiale și climatice, precum și de succesiunea logică a învățării.

În educația fizică, această problemă dobândește o importanță suplimentară deoarece obiectivele nu se realizează exclusiv la nivel cognitiv. Elevul trebuie să înțeleagă, să execute, să repete, să adapteze, să decidă, să coopereze și să manifeste atitudini. De aceea, obiectivele lecției trebuie să reflecte caracterul complex al personalității elevului și să integreze dimensiunile motrice, cognitive, afective și sociale ale învățării.

 

Lecția de educație fizică – sistem pedagogic orientat spre obiective.

Lecția de educație fizică poate fi privită ca un sistem în care există o relație permanentă între obiective, conținuturi, metode, mijloace, organizare, dozare, evaluare și feedback. Niciuna dintre aceste componente nu trebuie concepută izolat.

Obiectivele exprimă finalitățile imediate ale activității. Conținuturile reprezintă ceea ce elevul trebuie să învețe sau să exerseze. Metodele indică modalitatea prin care profesorul organizează învățarea, iar mijloacele reprezintă instrumentele concrete prin care obiectivele sunt urmărite. Evaluarea stabilește gradul în care rezultatele obținute corespund rezultatelor așteptate.

Această relație poate fi reprezentată conceptual astfel:

Obiective → teme/conținuturi → mijloace → metode → situații de învățare → execuția elevului → observare → feedback → evaluare → reglare.

În consecință, o temă de lecție nu trebuie confundată cu un obiectiv.

De exemplu, „driblingul” poate constitui o temă. Dar simpla menționare a driblingului nu spune ce se urmărește pedagogic. Profesorul poate urmări:

învățarea mecanismului de bază al driblingului;

consolidarea driblingului;

perfecționarea driblingului în deplasare;

utilizarea driblingului în relație cu adversarul;

dezvoltarea capacității de decizie prin alegerea momentului potrivit pentru dribling.

Prin urmare, aceeași temă poate genera obiective diferite în funcție de etapa procesului de instruire.

Aceasta reprezintă una dintre ideile fundamentale ale proiectării lecției: tema este conținutul asupra căruia se acționează, în timp ce obiectivul exprimă schimbarea pe care profesorul dorește să o producă la elev.

 

Știința alegerii temelor lecției.

Alegerea temelor unei lecții reprezintă un act de decizie pedagogică. Profesorul nu selectează temele deoarece „se potrivesc” într-o anumită zi sau pentru că sunt exerciții atractive, ci deoarece acestea trebuie să contribuie la realizarea unei finalități mai largi a procesului de instruire.

Tema trebuie să răspundă la trei întrebări fundamentale:

ü Ce trebuie să învețe elevul?

ü De ce trebuie să învețe acest lucru?

ü De ce este potrivit ca acest lucru să fie învățat în această lecție?

Răspunsurile la aceste întrebări conduc spre o alegere rațională.

În primul rând, tema trebuie să fie în concordanță cu documentele curriculare și cu obiectivele disciplinei. Profesorul trebuie să respecte progresia logică a conținuturilor și să evite introducerea unor solicitări pentru care elevii nu posedă premisele motrice necesare.

În al doilea rând, alegerea trebuie să țină seama de nivelul real al colectivului. Programa oferă un cadru general, însă colectivul concret de elevi poate avea particularități foarte diferite. O clasă poate însuși rapid o deprindere, în timp ce o altă clasă poate necesita mai multe lecții de învățare și consolidare.

În al treilea rând, tema trebuie să fie raportată la etapa procesului de instruire.

În învățarea unei deprinderi motrice putem identifica, simplificat: familiarizare → învățare → consolidare → perfecționare → aplicare.

Această progresie impune modificarea obiectivelor. Nu putem solicita perfecționarea unei deprinderi care nu a fost încă însușită.

În al patrulea rând, tema trebuie să permită un număr suficient de repetări. O temă aleasă corect, dar pentru care profesorul nu poate asigura suficiente oportunități de execuție, riscă să rămână doar o intenție pedagogică.

 

Criterii pentru alegerea temelor.

Alegerea temelor poate fi fundamentată pe mai multe criterii.

1. Criteriul curricular

Tema trebuie să se încadreze în prevederile curriculare și în competențele urmărite la nivelul clasei.

2. Criteriul psihopedagogic

Conținutul trebuie să fie accesibil particularităților de vârstă și nivelului de dezvoltare al elevilor.

3. Criteriul motric

Tema trebuie să fie adecvată nivelului capacităților motrice ale elevilor.

4. Criteriul progresiei

Conținuturile trebuie să fie așezate într-o succesiune logică, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut și de la condiții stabile la condiții variabile.

5. Criteriul eficienței

Tema trebuie să permită obținerea unui efect pedagogic semnificativ în timpul disponibil.

6. Criteriul siguranței

În educația fizică, alegerea temei trebuie să includă permanent analiza riscului. Complexitatea unei sarcini nu trebuie să depășească nivelul de control motric al elevului.

7. Criteriul transferului

O temă este cu atât mai valoroasă cu cât deprinderea sau capacitatea dobândită poate fi transferată în alte situații motrice, jocuri și activități sportive.

 

Obiectivele operaționale – de la intenție la comportament observabil.

Obiectivul operațional reprezintă transpunerea unei intenții pedagogice generale într-un rezultat concret, observabil și, pe cât posibil, măsurabil.

Afirmația: „Dezvoltarea vitezei elevilor”

este o intenție generală. O formulare operațională ar putea fi:

„La sfârșitul lecției, elevul va executa o alergare de 20 m cu reacție la semnal auditiv, respectând poziția de plecare și accelerând progresiv în primii metri.”

În cea de-a doua formulare putem observa comportamentul așteptat.

Un obiectiv operațional bine construit trebuie să permită profesorului să răspundă la întrebarea:

„Cum îmi dau seama că elevul a realizat obiectivul?” Dacă răspunsul nu poate fi formulat clar, obiectivul este probabil prea general.

 

Structura unui obiectiv operațional.

În literatura pedagogică, formularea obiectivelor operaționale este asociată frecvent cu precizarea unor elemente precum: comportamentul observabil – condițiile de realizare – criteriul de reușită.

De exemplu:

„La finalul lecției, elevul va executa pasa cu două mâini de la piept, din poziție statică, către un coleg aflat la 5 m, realizând minimum 4 execuții corecte din 5 încercări.”

Avem:

comportamentul: execută pasa;

condiția: de la 5 m, către un coleg;

criteriul: minimum 4 execuții corecte din 5.

Această precizie transformă obiectivul într-un instrument de conducere a procesului didactic.

 

Domeniile obiectivelor în educație fizică și sport.

Obiectivele lecției nu trebuie reduse exclusiv la componenta motrică.

Obiective motrice.

Sunt cele mai vizibile în lecția de educație fizică și vizează însușirea, consolidarea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice.

Exemplu:

„Elevul va realiza corect driblingul cu mâna dominantă pe distanța de 15 m, menținând controlul mingii.”

Obiective privind dezvoltarea capacităților motrice.

Acestea vizează viteza, forța, rezistența, mobilitatea, coordonarea, echilibrul și alte componente ale capacității motrice.

Exemplu:

„Elevul va efectua timp de 30 de secunde un număr de repetări ale genuflexiunilor, menținând execuția tehnică corectă.”

 Obiective cognitive.

Elevul trebuie să cunoască, să explice și să înțeleagă anumite elemente.

De exemplu:

„Elevul va identifica două reguli fundamentale privind executarea corectă a pasei.”

Componenta cognitivă este importantă deoarece elevul care înțelege mecanismul unei acțiuni motrice poate deveni progresiv mai autonom în învățare.

 Obiective afective.

Acestea urmăresc formarea unor atitudini și comportamente:

ü perseverență;

ü autocontrol;

ü respectarea adversarului;

ü acceptarea rezultatului;

ü încredere;

ü responsabilitate;

ü fair-play.

 Obiective sociale.

Lecția de educație fizică reprezintă un important spațiu de socializare. Elevii învață să coopereze, să respecte reguli, să comunice și să își asume roluri.

 

Relația dintre temă și obiectiv operațional.

Una dintre cele mai frecvente erori în proiectarea lecției este confundarea temei cu obiectivul.

Să presupunem că tema este: „Conducerea mingii în fotbal.” Aceasta este tema.

Obiectivul poate fi:

„La sfârșitul lecției, elevul va conduce mingea cu piciorul dominant pe un traseu de 15 m, menținând mingea la o distanță controlabilă și evitând trei obstacole.”

Într-o altă lecție, aceeași temă poate avea obiectivul: „Elevul va utiliza conducerea mingii pentru depășirea unui adversar pasiv.”

Într-o etapă ulterioară: „Elevul va decide și executa conducerea mingii sau pasa în funcție de poziția adversarului.”

Observăm astfel evoluția:

deprindere → consolidare → aplicare → decizie.

Această progresie este esențială în educația fizică modernă, deoarece performanța motrică nu înseamnă doar executarea mecanică a unei mișcări, ci și adaptarea acesteia la situație.

Urmărirea obiectivelor pe parcursul lecției.

Stabilirea obiectivelor nu este suficientă. Ele trebuie urmărite permanent.

Profesorul trebuie să observe dacă activitatea efectivă conduce spre rezultatul propus.

Acest lucru presupune: observare → comparare → feedback → corectare → repetare → reevaluare.

De exemplu, dacă obiectivul este consolidarea pasării în fotbal, profesorul nu trebuie să urmărească doar numărul de execuții. El trebuie să observe:

ü poziția corpului;

ü orientarea piciorului de sprijin;

ü suprafața de contact;

ü direcția mingii;

ü dozarea forței;

ü orientarea privirii;

ü capacitatea de a continua acțiunea după pasă.

Astfel, urmărirea obiectivului devine un proces de diagnostic pedagogic continuu.

 

Feedbackul – instrument fundamental pentru realizarea obiectivelor.

Feedbackul reprezintă informația oferită elevului despre execuția sa și despre modul în care aceasta se raportează la rezultatul urmărit.

În educația fizică, feedbackul poate fi:

ü verbal;

ü vizual;

ü demonstrativ;

ü kinestezic, în condițiile în care este pedagogic și sigur;

ü individual;

ü colectiv;

ü imediat;

ü întârziat.

Un feedback eficient nu trebuie să se limiteze la:

„Greșit!”

sau:

„Mai încearcă!”

Mult mai util este:

„Ține piciorul de sprijin orientat spre direcția pasei și lovește mingea în centrul ei.”

Astfel, elevul primește informația necesară pentru corectarea comportamentului.

Dozarea exercițiului și realizarea obiectivelor.

Un obiectiv poate fi foarte bine formulat, dar să nu fie realizat dacă dozarea este necorespunzătoare.

Profesorul trebuie să urmărească:

ü numărul de repetări;

ü durata efortului;

ü intensitatea;

ü densitatea lecției;

ü durata pauzelor;

ü raportul efort/odihnă;

ü timpul efectiv de lucru al fiecărui elev.

În educația fizică este importantă diferența dintre timpul total al lecției și timpul efectiv de angajare motrică. O lecție în care elevii petrec mult timp așteptând la rând poate avea o organizare aparent bună, dar o eficiență motrică redusă.

De aceea, obiectivele trebuie corelate cu organizarea colectivului.

 

Individualizarea obiectivelor.

Unul dintre cele mai importante principii ale educației fizice este respectarea particularităților individuale. Aceeași sarcină nu produce neapărat același rezultat la toți elevii.

Un elev poate realiza 20 de repetări cu execuție corectă, în timp ce altul poate realiza doar 12. Dacă profesorul raportează succesul exclusiv la aceeași valoare numerică, poate transforma evaluarea într-un factor de demotivare.

De aceea, obiectivele trebuie raportate atât la standardele generale, cât și la nivelul individual de progres.

În această perspectivă, succesul poate fi definit prin: nivelul inițial → progresul realizat → nivelul final. Această abordare favorizează o evaluare mai echitabilă și mai educativă.

Greșeli frecvente în alegerea temelor și obiectivelor.

Printre cele mai frecvente erori se numără:

Formularea obiectivelor prea generale.

„Dezvoltarea forței.”

„Îmbunătățirea coordonării.”

„Învățarea fotbalului.”

Acestea sunt intenții pedagogice, nu obiective operaționale suficient de precise.

O altă eroare este formularea unor obiective care nu pot fi observate.

„Elevul va înțelege importanța încălzirii.”

În locul acestei formulări putem utiliza:

„Elevul va enumera trei efecte ale încălzirii asupra organismului.”

O altă problemă apare atunci când obiectivul nu corespunde timpului disponibil. Nu putem propune simultan prea multe obiective majore într-o lecție de 50 de minute.

Există, de asemenea, situația în care tema este prea complexă pentru nivelul colectivului.

Profesorul trebuie să evite tentația de a „înghesui” cât mai multe conținuturi într-o singură lecție. Cantitatea de teme nu este sinonimă cu eficiența lecției.

Exemplu de construcție logică a unei lecții.

Să presupunem o lecție pentru o clasă gimnazială cu tema: Fotbal – conducerea mingii și pasa.

Obiectivul general poate fi: Consolidarea unor deprinderi tehnice de bază specifice jocului de fotbal.

Obiective operaționale:

Elevul va conduce mingea pe un traseu de 15 m, menținând controlul asupra acesteia.

Elevul va executa pasa cu interiorul piciorului către un partener aflat la 5–7 m.

Elevul va identifica poziția corectă a piciorului de sprijin în timpul pasei.

Elevul va utiliza pasa în locul conducerii atunci când situația de joc o impune.

Elevul va respecta regulile de cooperare și fair-play.

Se observă că obiectivele sunt diferite, deși se află în jurul aceleiași teme generale.

Obiectivele operaționale și evaluarea.

Evaluarea trebuie să fie construită în raport direct cu obiectivele.

Dacă obiectivul este:

„Elevul va executa corect pasa de la piept în baschet.”

atunci evaluarea trebuie să urmărească elementele tehnice relevante.

Dacă obiectivul este:

„Elevul va utiliza pasa potrivit situației de joc.”

atunci o simplă execuție izolată nu este suficientă. Este necesară o situație aplicativă sau de joc.

Prin urmare:

obiectivul determină conținutul evaluării.

Această relație este esențială.

Nu este pedagogic să evaluăm un elev printr-o probă care nu are legătură cu ceea ce am urmărit să formăm.

Obiectivele operaționale în paradigma educației fizice moderne.

Educația fizică contemporană se îndepărtează progresiv de modelul în care elevul execută mecanic exercițiul după modelul profesorului.

Învățarea modernă urmărește un elev capabil să:

observe → înțeleagă → decidă → execute → adapteze → evalueze.

În jocurile sportive, această perspectivă este deosebit de importantă.

Un copil poate executa perfect pasa într-o situație izolată, dar poate avea dificultăți atunci când trebuie să decidă rapid între pasă, conducere și finalizare. Prin urmare, obiectivele trebuie să evolueze de la:

„execută”

spre:

„execută corect”

apoi:

„execută în condiții variate”

și ulterior:

„alege și aplică soluția potrivită situației.”

Aceasta reprezintă trecerea de la învățarea tehnicii la utilizarea inteligentă a tehnicii.

Profesorul – observator, evaluator și reglator al procesului.

Profesorul de educație fizică nu este doar demonstratorul exercițiilor. El este proiectantul și reglatorul procesului de învățare.

În timpul lecției, profesorul trebuie să observe simultan:

ü realizarea obiectivelor;

ü calitatea execuției;

ü nivelul de efort;

ü motivația elevilor;

ü siguranța;

ü timpul efectiv de lucru;

ü diferențele individuale;

ü eficiența organizării.

Acest lucru presupune o capacitate profesională importantă: observarea pedagogică.

Profesorul experimentat nu privește doar dacă elevul „face exercițiul”, ci identifică rapid cauza unei greșeli.

De exemplu, o pasă executată incorect poate fi determinată de:

ü poziție corporală greșită;

ü lipsa echilibrului;

ü insuficientă coordonare;

ü orientarea greșită a privirii;

ü forță insuficientă;

ü neînțelegerea sarcinii.

Corectarea eficientă presupune identificarea cauzei, nu doar a efectului.

Legătura dintre obiective, teme și metodologia lecției.

O lecție coerentă poate fi construită pe următoarea schemă:

1. Stabilirea finalității

Ce dorim să obținem?

2. Alegerea temei

Ce conținut poate conduce spre această finalitate?

3. Operaționalizarea

Ce comportament concret trebuie să manifeste elevul?

4. Alegerea mijloacelor

Prin ce exerciții și situații de învățare putem realiza obiectivul?

5. Organizarea

Cum așezăm elevii pentru a maximiza timpul de lucru?

6. Dozarea

Cât, cât de intens și cu ce pauze lucrăm?

7. Feedbackul

Ce informație oferim elevului?

8. Evaluarea

În ce măsură obiectivul a fost atins?

9. Reglarea

Ce trebuie modificat în lecția următoare?

Această ultimă etapă este deosebit de importantă. Lecția nu trebuie privită ca o unitate izolată, ci ca o verigă dintr-un lanț instructiv.

Știința urmăririi progresului.

Urmărirea obiectivelor nu trebuie să se încheie odată cu finalul lecției.

Profesorul trebuie să păstreze o imagine asupra evoluției elevului.

Pot fi urmărite:

ü calitatea tehnică;

ü numărul de execuții corecte;

ü timpul de execuție;

ü nivelul de participare;

ü progresul capacităților motrice;

ü capacitatea de aplicare în joc;

ü comportamentul;

ü cooperarea.

Astfel, obiectivul unei lecții se conectează cu obiectivele unei unități de învățare, iar acestea cu finalitățile disciplinei.

Putem avea următoarea structură:

lecție → unitate de învățare → semestru/an școlar → formarea competențelor → dezvoltarea personalității elevului.

 

DE REȚINUT!

Știința alegerii și urmăririi obiectivelor operaționale și a temelor în lecțiile de educație fizică și sport reprezintă una dintre competențele fundamentale ale profesorului.

O lecție eficientă nu este aceea în care profesorul reușește să introducă un număr mare de exerciții, ci aceea în care fiecare exercițiu are un scop, fiecare temă are o justificare, fiecare obiectiv poate fi observat, iar rezultatul poate fi evaluat și reglat.

Alegerea temelor trebuie să pornească de la finalitățile procesului de instruire și să țină seama de vârsta, nivelul, particularitățile și posibilitățile elevilor. Obiectivele operaționale trebuie formulate clar, prin comportamente observabile, astfel încât profesorul să poată identifica gradul lor de realizare.

În același timp, urmărirea obiectivelor presupune o activitate continuă de observare, feedback, corectare, evaluare și reglare. Profesorul nu trebuie să aștepte finalul lecției pentru a constata dacă obiectivele au fost realizate. El trebuie să urmărească permanent reacția elevului și să adapteze sarcina motrică în funcție de răspunsul acestuia.

În educația fizică, obiectivul suprem nu este executarea izolată a unei mișcări, ci dezvoltarea unui elev capabil să utilizeze ceea ce a învățat în situații variate, să ia decizii, să coopereze, să își controleze efortul și să manifeste o atitudine pozitivă față de activitatea fizică.

De aceea, tema reprezintă ceea ce se predă, obiectivul reprezintă ceea ce dorim să se schimbe la elev, iar evaluarea reprezintă instrumentul prin care verificăm dacă schimbarea s-a produs.

Privită astfel, proiectarea lecției de educație fizică devine o activitate științifică și reflexivă, nu o simplă succesiune de exerciții. Profesorul proiectează, observă, intervine, evaluează și reglează, iar elevul devine progresiv participant activ la propria formare.

În esență, calitatea unei lecții poate fi apreciată nu prin numărul de exerciții efectuate, ci prin distanța pedagogică parcursă de elev între începutul și sfârșitul lecției.

 

BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ.

 

1. BLOOM, Benjamin S. – 1956 – Taxonomy of Educational Objectives: The Classification of Educational Goals. Handbook I: Cognitive Domain – David McKay Company, New York.

2. CERGHIT, Ioan – 2006 – Metode de învățământ – Editura Polirom, Iași.

3. COLIBABA-EVULEȚ, Dumitru; BOTA, Ioan – 1998 – Jocuri sportive. Teorie și metodică – Editura Aldin, București.

4. DRAGNEA, Adrian – 1996 – Antrenamentul sportiv – Editura Didactică și Pedagogică, București.

5. DRAGNEA, Adrian – 2002 – Teoria educației fizice și sportului – Editura FEST, București. Această referință este prezentată și în bibliografia oficială publicată pe Portalul Legislativ.

6. DRAGNEA, Adrian – 2006 – Educație fizică și sport – teorie și didactică – Editura FEST, București.

7. DRAGNEA, Adrian; BOTA, Aura – 1999 – Teoria activităților motrice – Editura Didactică și Pedagogică, București.

8. DRAGOMIR, Petru; SCARLAT, Elena – 2004 – Educație fizică școlară – Editura Didactică și Pedagogică R.A., București.

9. EPURAN, Mihai – 1992 – Metodologia cercetării activităților corporale – ANEFS, București.

10. EPURAN, Mihai; STĂNESCU, Monica – 2013 – Învățarea motrică – aplicații în activități corporale – Editura Discobolul, București.

11. IVAN, C.; STOICA, M.; CIOBANU, C. – 2010 – Metodica formării deprinderilor motrice de bază – Editura Discobolul, București.

12. JOIȚA, Elena – 2006 – Instruirea constructivistă – o alternativă. Fundamente. Strategii – Editura Aramis, București.

13. KIRK, David – 2010 – Physical Education Futures – Routledge, London.

14. MAGER, Robert F. – 1997 – Preparing Instructional Objectives: A Critical Tool in the Development of Effective Instruction – Center for Effective Performance, Atlanta. Ediția a III-a, publicată în 1997, este confirmată bibliografic de Google Books.

15. MOSSTON, Muska; ASHWORTH, Sara – 2008 – Teaching Physical Education – Spectrum Institute for Teaching and Learning. Ediția online din 2008 este catalogată de WorldCat.

16. MOTROC, I. – 1996 – Fotbal la copii și juniori – Editura Didactică și Pedagogică, București.

17. Tolea, Dan; MANOLESCU, Marin – 2006 – Teoria și practica evaluării educaționale – Editura Universitară, București.

18. RAȚĂ, Gloria – 2008 – Didactica educației fizice și sportului – Editura PIM, Iași.

19. SABĂU, Gheorghe – 2012 – Practica și metodica activităților motrice pe grupe de vârstă – Editura Risoprint, Cluj-Napoca.

20. SIEDENTOP, Daryl – 1991 – Developing Teaching Skills in Physical Education – Mayfield Publishing Company, Mountain View, California.

21. TYLER, Ralph W. – 1949 – Basic Principles of Curriculum and Instruction – The University of Chicago Press, Chicago.

22. BOTA, Carmen – 2000 – Ergofiziologie – Editura Globus, București.

23. BOTA, Aura – 2006 – Exerciții fizice pentru viață activă – Editura Cartea Universitară, București.

4. GRIGORE, Victor – 2003 – Gimnastica. Manual pentru cursul de bază – Editura Bren, București.

25.GHERVAN, Paul – 2014 – Metodica handbalului în liceu – Editura Universității din Suceava, Suceava.