DEPRINDERI MOTRICE - STRUCTURĂ

                                           DEPRINDERI  MOTRICE  DE  LOCOMOȚIE

 DE BAZĂ:

MERSUL 

-deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit locomoţia umană. Este o acţiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar, automat, stereotip.

 

Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei de sprijin şi mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea şi se poate definii prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează înaintarea.

Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic. Termenii folosiţi  în legătură cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre călcâiul aceluiaşi picior între două poziţii identice ale corpului (la adult , lungimea pasului  este de 70-80 cm.), cadenţa, tempoul, numărul de paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut), viteza (distanţa parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).

Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie.

Timpii mersului:

1. Sprijin dublu;

2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei, semipasul anterior;

3. Al doilea sprijin dublu;

4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).

Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate de transportat, felul încălţămintei. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică individuală. În mers capul şi trunchiul  suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare determinată  de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm.. Contactul  cu solul se face cu talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire, braţele se mişcă liber, alternativ, înainte - înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea picioarelor.

 

Greşeli:

Ø Mers rigid, băţos;

Ø Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;

Ø Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;

Ø Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;

Ø Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;

Ø Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.

 

Variante:

v Mersul liber fără cadenţă;

v Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);

v Mers gimnastic;

v Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;

v Mers în ghemuit (mersul piticului);

v Mers fandat (mersul uriaşului);

v Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);

v Mers cu pendularea gambei înainte;

v Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului);

v Mers cu pas alăturat, încrucişat;

v Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.

 

- În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a creşte atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri:  zigzag, şerpuit, spirală, buclă închisă şi deschisă, opt.

 

 

Indicaţii:

v Mersul se poate executa  cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor;

v Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese;

v Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;

v În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

 

 

ALERGAREA

 

Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se succed fazele de sprijin şi zbor.

Fazele alergării:

1. Faza de sprijin unilateral ;

2. Faza de zbor ;

3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.

La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în timpul alergării, este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de intensitatea acesteia. În timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.

Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea deprinderilor specifice probelor de alergare.

 

Greşeli :

Ø Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;

Ø Alergarea cu accentuarea balansului corpului;

Ø Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării;

Ø Poziţia greşită a trunchiului;

Ø Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse.

 

Variante:

v Alergare cu genunchii sus;

v Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor înainte;

v Alergare cu paşi încrucişaţi;

v Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.

Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură  manifestarea spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este esenţa jocurilor de mişcare.

Indicaţii :

v În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc corectările urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.

v Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.

v Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;

v Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării un caracter atractiv.

 

  

SĂRITURA

 

Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii.

Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură tonicitate şi troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea percepţiilor spaţio-temporale.

Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere, îndemânare, rezistenţă. Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.

Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :

1. Elan ;

2. Bătaie-desprindere ;

3. Zbor,

4. Aterizare.

Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:

Ø Elan insuficient de energic;

Ø Impulsie slabă;

Ø Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;

Ø Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,

Ø Poziţie rigidă la aterizare.

Variante :

v Sărituri libere, în care zborul este continuu;

v Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a mâinilor pe sol.

v Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau pe un picior, cu desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.

v Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.

v Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în grup.

v  Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.

v Sărituri în adâncime.

v Săritura în lungime de pe loc.

v Pasul săltat.

v Pasul sărit.

Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:

Ø Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se aterizează pe acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a segmentelor.

Ø Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării corpului cu mişcarea corzii.

Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică.

Indicaţii:

Ø Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;

Ø Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;

Ø Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.

Ø La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor, pentru a preveni accidentările;

Ø Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;

Ø În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică);

Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.

 

 COMBINATE:

APLICATIV-UTILITARE

 

TÂRÂREA

deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de deplasare pe orizontală a corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a picioarelor.

- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de adult corespunzător cerinţelor vieţii;

- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;

- se utilizează  pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru educarea unor trăsături de caracter;

- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;

- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculei;

Greşeli:

Ø tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare;

Ø insuficientă forţă;

Ø lipsă de coordonare, efectuarea mişcărilor cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte;

Ø ridicarea bazinului prea sus;

Ø necorelarea actului respirator cu ritmul de deplasare;

Ø nu se acţionează suficient cu picioarele (acţiunea dc împingere)

Variante:

v târâre pe antebraţe şi genunchi;

v târâre pe o parte;

v târâre joasă;

v târâre pe antebraţe şi picioare apropiate (ghemuit);

v târâre pe abdomen fără braţe şi picioare;

v târâre pe spate;

v târâre cu transport de obiecte sau persoane;

v 

LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;

Indicaţii:

· se execută târârea numai  pe suprafeţe netede, lucioase, curate;

· în etapa de învaățare, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării braţelor cu cea a membrelor inferioare;

· pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici: sfori, şipci, bastoane, diferite aparate;

· Dezvoltarea efortului se realizează prin mărirea sau micşorarea distanţelor parcurse, greutatea obiectelor transportate, realizarea ei lentă sau sub formă de întrecere.

· pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi generalizarea cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.

 

CĂŢĂRARE / ESCALADARE

 

Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul mâinilor şi a picioarelor pe diferite aparate, obstacole naturale înalte. Căţărarea se poate efectua la frânghie verti-cală sau orizontală, pe prăjină, pe scara fixă, banca de gimnastică înclinată sau pe diferite obiecte din natură: copaci, stâlpi, garduri ctc.

Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai înalte.

Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor motrice: F. R.Î. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;

Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină, ladă, cal, copac, stâlp, portic;

Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi de copac;

Greşeli:

CAȚĂRARE

Ø neînsuşirea mecanismului de bază a mişcării;

Ø insuficienta coordonare a mişcării braţelor cu cea a picioarelor;

Ø mişcări limitate din lipsă de forţă.

ESCALADARE

Ø insuficienta coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor;

Ø abordarea obstacolului fără a respecta tehnica dc execuţie indicată;

Ø asumarea unui risc ce depăşeşte posibilităţile executantului;

Ø nu se acordă atenţie şi la coborârea de pe obstacole;

Ø lipsa curajului

 

Variante:

Catarare

v căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte; căţărare din atârnat; căţărare cu îngreuiere;

v căţărare cu spatele la scara fixă

v căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;

v căţărare la frânghia orizontală;

Escaladare

v escaladare cu apucare

v escaladare cu sprijin şi păşire pe obstacol

v escaladare cu încălecarea obstacolului

v escaladare cu apucare şi sprijin pe şezută

v escaladare cu apucarea şi rularea pe piept şi abdomen

v escaladare cu apucare, sprijin şi păşire pe obstacol

v escaladare peste doua banci cu o minge in mană

LOCUL  deprinderilor în lecţie: se utilizează  în partea introductivă, sub forma jocurilor de mişcare şi în partea fundamentală.

Indicaţii METODICE:

CĂȚĂRARE

- căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele;

- înaintea începerii exersării se va verifica stabilitatea agăţării obiectelor pe care se execută căţărarea;

- spaţiul pe care se aterizează la coborâre se va asigura cu saltea;

- în prealabil se va acţiona pentru dezvoltarea forţei, cu precădere a 1 rilor musculare scapolo-humerale, braţelor şi picioarelor;

- se va evita blocarea respiraţiei pe timpul căţărării;

- se va efectua relaxarea alternativă a segmentelor angrenate în efort.

- pentru consolidare se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării

ESCALADARE

· escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu apucare şi încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe piept (abdomen);

· înaintea începerii exerciţiilor de escaladare, profesorul trebuie să verifice starea aparatelor şi stabilitatea lor;

· se vor lua măsurile necesare pentru sprijin şi asigurarea aterizării pe suprafeţe moi;

· exersările se vor începe cu efectuarea descompusă lentă a mişcărilor, înălţimea obstacolelor fiind mică, dându-se explicaţii individualizate, şi realizând demonstraţii;

· gradarea înălţimii aparatelor se va face cu prudenţă.

· aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;

· pentru consolidare se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării

 

 

TRACŢIUNE / ÎMPINGERE

 

TRACŢIUNEA - Această deprindere implică în conţinutul ei o acţiune de depla-sare prin tragere, a unui obiect sau partener, fără a-1 ridica de pe sol. Implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin apucare.

Greşeli:

- insuficienta cunoaştere a tehnicii de execuţie;

- consituirea perechilor, cu talie şi greutate diferite;

- lipsa de acţiune simultană în cadrul activităţilor în grup;

- dozarea necorespunzătoare a efortului;

- lipsa de relaxare şi refacerea actului respirator după eforturi scurte de intensitate maximă;

prelungirea prea marc a duratei de tracţiune.

Variante:

v tracţiuni executate individual- Tracţiuni la bara fixă

v tracţiuni executate pe perechi – ex.Tracţiuni concomitente de un baston vertical

v tracţiuni executate în grup - Tracţiuni la frânghie, echi-pele dispuse faţă în faţă.

LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;

Indicaţii:

· în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea suprafeţei de sprijin;

· se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii;

· formarea perechilor în mod echilibrat;

· stabilirea distanţelor care se parcurg;

· instruirea elevilor cu privire la efectuarea actului respirator;

· priza şi modalităţile de lungire a acesteia.

· se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.

 

Împingerea - Această deprindere constă dintr-o activitate de deplasare a unui obiect sau persoane fără a fi ridicate de la sol. Implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect făcându-se  prin apucare sau sprijin.

Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea trăsăturilor de caracter, dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.

 

Greşeli:

- insuficienta cunoaştere a tehnicii de execuţie;

- constituirea perechilor inegal din punct de vedere al gabaritului;

- opoziţia exagerată a partenerului;

- efectuarea împingerii pe distanţe prea mari;

dozarea incorectă a efortului şi blocarea actului respirator.

Variante:

v impingeri executate individual

v impingeri executate pe perechi

v impingeri executate în grup

LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;

Indicaţii:

- se va începe exersarea prin împingerea unor obicctc uşoare;

- se va acţiona pentru pregătirea forţei;

- însuşirea poziţiei corecte a corpului;

- se va alterna efortul cu odihna;

- se va adapta actul respirator la calitatea efortului depus.

 

 

RIDICARE ŞI TRANSPORT DE GREUTĂŢI

 

Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului corp, iar efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale articulaţiilor, muşchilor.

Aşa după cum arată şi denumirea sa, această acţiune implică două momente:

- priza şi ridicarea obiectului;

- transportul acestuia.

Această deprindere are o mare aplicativitate în viaţa cotidiană şi doar spo¬radic în activitatea de educaţie fizică, când este necesară manipularea aparatelor şi a diverselor materiale sau pentru dezvoltarea calităţii motrice de forţă.

Transportul se poate realiza individual sau în grup, înainte, lateral sau cu spatele, obiectele sau partenerii pot fi transportaţi prin susţinere cu unul sau ambele braţe, în apropierea şoldului, pe braţe, pe umeri, în spate sau chiar pe cap (când este implicat şi echilibrul).

Acest exerciţiu contribuie la dezvoltarea forţei şi a forţei în regim de rezistenţă. La acţiunea de transport participă, în diferite proporţii, întreaga musculatură a corpului.

Greşeli:

- priza incorectă la obiect;

- constituirea incorectă a perechilor, ca posibilităţi şi gabarit;

- deplasarea rapidă şi necorelată cu mişcarea partenerilor;

- instabilitatea unor aparate (cutiile de ladă);

- greutatea prea marc a obiectului transportat;

- se transportă pe distanţe prea mari;

- nu există simultaneitate la ridicarea şi desprinderea obiectului transportat.

  Variante:

v ridicare şi transport individual;

v ridicare şi transport în perechi;

v ridicare şi transport în grup;

Se pot transporta:

- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;

- aparate;

- persoane;

- mobilă;

Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe piept, sub braţ, pe şold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”, “patul”, “ targa” ;

LOCUL în lecţie: pe tot parcursul ei.

Indicaţii:

· exerciţiile de transport vor fi judicios gradate ca dificultate (greutate) co¬relate cu vârsta, sexul şi dezvoltarea fizică a elevilor;

· foarte important este explicarea prizei corecte asupra obiectelor sau par¬tenerilor, menţinând atât la ridicare, cât şi pe parcursul transportului, coloana vertebrală în poziţie verticală;

· după efectuarea exerciţiilor de transport se vor executa mişcări compen¬satorii, de relaxare şi respiraţie profundă;

· poziţia de ridicare a obiectului va fi cu coloana vertebrală dreaptă şi genunchii uşor îndoiţi, după apucare unul dintre coechipieri va da semnalul de ridicare, de exemplu „şi“, moment când toţi participanţii ridică concomitent obiectul respcctiv;

· un accent deosebit se va acorda abordării unei atitudini disciplinare per¬fecte, evitându-se dezechilibrările şi bruscările;

· aceeaşi atenţie se va acorda şi la depunerea obiectelor sau a partenerilor pe sol, interzicându-se aruncarea lor;

· gradarea efortului se va realiza prin:

· mărirea/micşorarea greutăţilor;

· mărirea/micşorarea distanţelor de transport;

· trecere peste unul sau mai multe obstacole mici

· ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;

· variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;

· la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra capului, elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.

 

ECHILIBRUL

 

Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată prin sensibilitatea simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.

Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii corpului în diferite poziţii sau acţiuni motrice.

Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului.

În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale activităţi casnice.

Forme de manifestare:

Ø menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;

Ø menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice  (echilibrul dinamic);

Gradarea exerciţiilor de echilibru:

v reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;

v modificarea poziţiilor segmentelor corpului;

v creşterea complexităţii mişcărilor;

v creşterea înălţimii;

v utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;

LOCUL în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;

Indicaţii:

· ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi;

· modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte;

· pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;

· se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;

Greşeli posibile:

· lipsa de concentrare;

· încordarea insuficientă a musculaturii.

 

 

PARCURSURILE APLICATIV- UTILITARE

 

DEFINIŢIE: 

Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de deprinderi motrice, caracterizate prin diversitatea instalaţiilor, obiectelor dispuse într-o anumită succesiune, succesiune determinată de scopul urmărit.

Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educaţie fizice şcolare având efecte deosebite pe plan psihocomportamental.

 

CARACTERISTICI:

·    pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în orice condiţii;

·   contribuie la fixarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază, aplicative şi cele specifice diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o interdependenţă între deprinderi;

·   au valoare aplicativă, formativă şi prezintă o atractivitate deosebită; rolul formativ al parcursurilor se evidenţiază în momentul în care profesorul valorifică posibilităţile fiecărui elev, cultivă atitudinea participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voinţa, disciplina, perseverenţa, încrederea în forţele proprii, dorinţa de autodepăşire, autocontrolul;

·     determină o participare emoţională a elevilor;

·     permite organizarea în forme de întrecere( ştafetă, torent);

În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite cerinţe organizatorice şi metodice.

CERINŢE ORGANIZATORICE:

- respectarea particularităţilor colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel de pregătire;

- stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcţie de obiectivele urmărite în lecţie: 1-2 deprinderi pentru învăţământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru cel primar;

- gradarea judicioasă a efortului; se stabileşte raportul dintre volum şi intensitate; se recomandă mărirea progresivă a efortului prin mărirea mai întâi a volumului şi apoi a intensităţii;

- controlul în permanenţă a stării de funcţionare a aparatelor şi instalaţiilor folosite, asigurarea locului de aterizare cu saltele pentru sărituri şi escaladări.

CERINŢE METODICE:

- exerciţiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;

- trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puţin dinamice; alternarea celor dificile cu cele mai uşoare;

- asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;

- evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârşitul parcursului;

- parcursurile se por schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate noi, fie prin modificarea funcţionalităţii aparatelor existente şi a exerciţiilor;

- controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C.

POSIBILITĂŢI DE DOZARE PRIN REGLAREA:

- lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);

- numărului de obstacole, caracterul acestora, înălţimea acestora;

- elemente de îngreuiere;

- vitezei de deplasare;

PROCEDEELE DE ORGANIZARE A PARCURSURILOR

 ale parcursurilor sunt dependente de condiţiile materiale, în sală sau în aer liber:

- grupe paralele;

- bandă rulantă (continua);

- torent;

LOCUL PARCURSURILOR APLICATIVE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ:

- în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru efort, sub forma unor parcursuri uşoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie să vizeze dezvoltarea fizică armonioasă;

- în partea fundamentală, atât pentru consolidarea deprinderilor motrice cât şi pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice;

- în partea de încheiere: în momentul de revenire a organismului parcursurile vor avea un tempo lent cu caracter de destindere şi relaxare;

 

 

 

PODUL DE JOS - METODICĂ

 ELEMENT DE GIMNASTICA STATIC, CU CARACTER DE MARE MOBILITATE

 

Podul de jos .

v Descriere tehnică: din culcat dorsal se îndoaie picioarele din genunchi şi se depărtează uşor, sprijinindu-se pe sol, cu toată talpa; în acelaşi timp, mâinile iau contact cu solul, în dreptul capului, cu faţa palmară (fig.1).

                                                                                    FIG. 1 

Din această poziţie se întind braţele şi picioarele, bazinul se proiectează în sus, în aşa fel încât proiecţia umerilor să cadă deasupra palmelor. Capul se duce mult înapoi, iar genunchii se întind.

 

v Metodica învăţării:

Exerciţiile pregătitoare sunt grupate în două categorii: prima categorie vizează o pregătire mai generală şi o încălzire specială a articulaţiilor şi grupelor musculare ce intră în mişcare, iar a doua categorie, vizează execuţia tehnică prevăzută.

 

Seria I de mijloace :

- extensii cu arcuiri la nivelul umărului cu ajutorul unui partener;

-rulări pe piept din culcat facial, cu gleznele apucate cu mâinile, corpul în extensie mare; pe genunchi, pe călcâie şezând; extensia mare a trunchiului, atingând solul cu mâinile;

-stând cu spatele la scara fixă, la distanţă de un pas, cu braţele îndoite şi mâinile apucate de o Şipcă la nivelul capului;

-întinderea braţelor cu extensia corpului, cu şi fără arcuiri.

 

Seria a II-a de mijloace specifice :

 - culcat dorsal; ridicare în pod cu ajutor;

 - culcat dorsal cu picioarele lipite de scara fixă; podul de jos;

- podul de jos din culcat dorsal;

- culcat dorsal: pod executat lent (în patru timpi) şi rapid (într-un timp), la semnal;

- culcat dorsal: podul cu picioarele pe a treia şipcă a scării fixe, cu întinderea şi îndoirea - picioarelor, cu extensie puternică din articulaţiile scapulo-humerale; combinaţii simple cu pod.

 

v Ajutorul - se acordă din lateral la nivelul articulaţiei scapulo-humerale, ajutând la ridicare şi întinderea braţelor.

 

v Greşeli de execuţie: braţele îndoite din coate şi picioarele din genunchi, lipsa de arcuire a coloanei vertebrale; capul se aduce înainte cu bărbia în piept; proiecţia umerilor nu este deasupra palmelor, linia umerilor făcând unghi ascuţit cu solul; mobilitate prea mare în regiunea lombară şi prea mică în restul coloanei vertebrale.

 

  

BIBLIOGRAFIA SELECTATĂ:

 

Daniel,T.,(2024)- Biblia Educației fizice și sportului - Metodologia de instruire în gimnastica acrobatică școlară. Editura Edudel Slatina.