ANSAMBLUL DE CONCEPTE ȘI NOȚIUNI ESENȚIALE
ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT.
(ÎN VIZIUNEA ANUMITOR AUTORILOR SPECIALIȘTI)
Educația fizică:
(Dragnea 2006, pag. 9):
„Este un proces deliberat construit şi dirijat, în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, de sex, cu cerinţele de integrare socială a tinerilor, cu solicitările fizice ale profesiilor şi cu menţinerea condiţiei fizice “. (I.Șiclovan)
este „o activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiului fizic, în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic al omului, în concordanţă cu cerinţele sociale“.(Terminologia efs 1974)
Sintetizând cele de mai sus, educaţia fizică apare ca o componentă a educaţiei generale, exprimată printr-un tip de activitate motrică (alături de antrenament sportiv, competiţie, activităţi de timp liber, activităţi de expresie corporală şi activităţi de recuperare), desfăşurată organizat sau independent, al cărei conţinut conceput specific vizează optimizarea potenţialului biomotric al individului, precum şi a componentelor cognitivă, afectivă şi social relaţională, determinând creşterea calităţii vieţii.
(Cârstea 1999, pag. 13):
În lucrarea “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se prezintă următoarea definiţie pentru educaţia fizică, “activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal (n,n. – deci nu exclusiv!) a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale”. Educaţia fizică este o activitate deliberat construită şi desfăşurată în principal pentru “perfecţionarea dezvoltării fizice” şi “perfecţionarea capacităţii motrice (mai ales generale)”, care devin şi coordonate principale pentru obiectul de studiu al ”Teoriei şi Metodicii educaţiei fizice”. Tot în lucrarea menţionată anterior (‘Terminologia educaţiei fizice şi sportului”) se atribuie educaţiei fizice următoarele caracteristici fundamentale:
─ este fiziologică prin natura exerciţiilor,
─ este pedagogică prin metodă;
─ este biologică prin efecte;
─ este socială prin organizare.
Educația fizică adaptată:
(Dragnea 2006, pag. 10):
Educaţia fizică reprezintă o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe). Acesta este un adevăr care nu mai trebuie justificat, având în vedere rolul benefic în recuperarea fizică, motrică, afectiv-emoţională etc. Astfel apare termenul de educaţie fizică specială sau adaptată, care circumscrie o ramură a educaţiei fizice ce urmăreşte recuperarea şi integrarea socială, prin promovarea programelor adaptate diferitelor tipuri de deficienţe.
Se cunosc trei tipuri de asemenea programe:
• programe adaptate care implică modificarea activităţilor fizice tradiţionale, astfel încât să ofere posibilităţi de participare pentru toţi deficienţii;
• programe corective care se adresează în special recuperării funcţiei posturale şi a deficienţelor de biomecanică a mişcării;
• programe de dezvoltare care urmăresc îmbunătăţirea nivelului calităţilor motrice şi a posibilităţilor de realizare a deprinderilor şi priceperilor motrice.
Educația fizică incluzivă:
(Orientări actuale în predarea educației fizice în învățământul primar, A.Bota, S.Teodorescu, pag. 42):
Are la bază principiul dreptului egal la educație pentru toți copiii, indiferent de mediul social sau cultural, din care provin, de religie, etnie, limbă vorbită, sau condițiile economice în care trăiesc.
Incluziunea are mai multe semnificații, dar tipic este legată de egalitatea de șanse, într-un mediu cât mai puțin restrictiv și de competența socială. Principiul de bază este respectarea diversității și încurajarea progresului individual.
● Persoanele de diferite vârste, cu diferite dizabilități și experiențe motrice, răspund în mod diferit la incluziune, așa că pregătirea și atitudinea specialistului sunt determinante în a anula diversele bariere existente
● Crearea unui mediu incluziv flexibil le oferă tuturor subiecților șansa de a executa sarcini la fel de interesante, importante și atractive. Acest mediu include: spațiu adecvat, echipament specific, atmosferă emoțională și strategii de predare
● Spațiul fizic + echipament = siguranță și confort în termeni de dimensiuni, înălțime, greutatea obiectelor, textură, culori utilizate etc.
● Atmosfera eliberată de tensiune, de stres, facilitează cooperarea, nu supraviețuirea celui mai rapid, puternic sau agil. Respectarea unor reguli și modele de interacțiune trebuie evidențiate în conținutul lecției
● Strategiile de predare trebuie să includă tehnici de colaborare profesor-elev, care să răspundă la diferite stiluri de învățare, să stimuleze responsabilitatea, învățarea independentă și evaluările informale
● Profesorii și antrenorii sunt subiecți supradotați din punct de vedere motric, ceea ce își lasă amprenta asupra stilului lor de predare
● ”Știu ce înseamnă să nu fii capabil să realizezi o aruncare bună?” , ”Știu ce înseamnă să exersezi dintr-un cărucior cu rotile?”, ”Știu ce înseamnă să fii mereu într-o stare de confuzie și nesiguranță?”
● Valori asociate mediului incluziv: unicitate, încredere în sine, sentimentul apartenenței, siguranță și stabilirea unui scop
Sportul:
(Dragnea 2006 pag. 10):
Sportul, acest fenomen polivalent al lumii modeme, este considerat experienţă individuală şi instituţie, loisir şi specializare de înalt nivel competiţional, expresie spontană şi tehnică elaborată, practică educativă şi spectacol, joc şi muncă, exerciţiu corporal şi conduită psihică.
Complexitatea biologică, psihologică, socială, organizatorică şi structurală a sportului, ca fenomen al lumii contemporane, face imposibile tentativele de definire a acestuia dintr-un singur unghi. Dimensiunile amintite implică un sistem de definiţii ale sportului menit să ofere o imagine amplă asupra domeniului analizat:
Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de sport, prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe ca: recordul, depăşirea proprie, depăşirea partenerului.
Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.
Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi de regii instituţionalizate, ce corespund practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale, între doi sau mai mulţi competitori, sau a unui individ cu sine însuşi.
Sportul este o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată în cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv.
Sportul se prezintă ca un mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, a valorilor şi a comportamentelor social-personale, apreciate în plan cultural. înţelegerea sportului ca activitate polivalentă a determinat pătrunderea regulilor sale specifice, a formelor de organizare şi a finalităţilor, prin similitudine şi în alte domenii ale vieţii sociale. Astfel avem competiţii economice, olimpiade pe profesii şi discipline din planul de învăţământ, şcolar etc. dovedind larga sa acceptare şi audienţă socială.
Antrenamentul sportiv:
(Cârstea 1999, pag. 18):
În lucrarea ”Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se menţionează că antrenamentul sportiv este “procesul instructiv–educativ desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturi fizice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”.
Sportul adaptat:
(Dragnea 2006 pag. 281):
Constituie o ramură a sportului care utilizează structuri motrice, reguli specifice, condiţii materiale şi organizatorice modificate şi adecvate cerinţelor proprii diferitelor tipuri de deficienţe (nevoi speciale).
Capacitate motrică:
(Dragnea 2006, pag.4):
În perspectiva în care motricitatea reprezintă o caracteristică comună tuturor, precizăm că ceea ce deosebeşte indivizii între ei este nivelul la care această funcţie se realizează, măsura în care ea face individul adaptat şi adaptabil la situaţiile complexe şi variate ale mediului. Acest nivel este reprezentat de capacitatea motrică.
Provenind din latinescul „capacitas“, capacitatea reprezintă posibilitatea indivizilor de a reuşi în executarea unei sarcini sau a unei profesii (Pieron, 1968).
Capacitatea motrică cuprinde:
• componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;
• componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice.
Capacitatea motrică este o rezultantă plurifactorială, un vector ce rezultă din interacţiunea componentelor sus-menţionate (A. Dragnea, A. Bota, 1984). Aceasta evoluează după o curbă ascendentă, se lărgeşte şi se restructurează prin maturizare şi educaţie. Evoluţia sa nu este lineară, ci sinuoasă, heterocronică, cu momente de stagnare sau regres. Caracteristicile de constantă ale capacităţii motrice sunt asigurate de prezenţa aptitudinilor, nivelul de însuşire al deprinderilor motrice, iar regresul sau stagnarea sunt determinate de motivaţie, de stările afective şi îmbătrânire.
„Capacitatea motrică reprezintă ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare”. Capacitatea este întotdeauna demonstrată şi demonstrabilă, spre deosebire de aptitudinea motrică care este o virtualitate ce urmează a fi pusă în valoare.
Capacitatea motrică, de cele mai multe ori, nu se reduce doar la rezolvarea unor situaţii standard, ci a unor situaţii variate, posibilă prin structurări şi recombinări ale componentelor sale, manifestându-se ca răspuns original, strict individual. Capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indicii morfofuncționali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice, toate însumate, corelate şi reciproc condiţionate, având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.
(Cârstea 1999, pag. 22):
În lucrarea “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se menţionează că prin capacitate motrică se înţelege “ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare”. Sintetizând punctele de vedere ale mai multor specialişti (Epuran Mihai; Fleshman, llebelink. Mathews D.K. etc.) am ajuns – şi pe baza unor contribuții personale de ordin logic – la următoarea definiție: ”capacitatea motrică este un potenţial uman dinamic (progresiv sau regresiv) dat de unitatea dialectică dintre calităţile şi deprinderile sau priceperile motrice”.
Din definiţie rezultă că avem două tipuri de capacitate motrică; GENERALĂ şi SPECIFICĂ. Capacitatea motrică generală este formată din calităţile motrice de bază şi din deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-aplicative. Capacitatea motrică specifică se bazează pe capacitatea motrică generală şi este formată din calităţi motrice şi din deprinderi şi priceperi motrice specifice unor sporturi.
Exercițiul fizic
(Cârstea 1999, pag. 22):
Este un act motric special şi specializat, numit și gest motric, care se efectuează în mod sistematic şi conştient, după reguli metodologice riguros ştiinţifice, pentru a fi îndeplinite obiectivele specifice unui tip de activitate motrică din domeniu (educaţie fizică, antrenament sportiv, activităţi competiţional–sportive, activităţi fizice recuperatorii, activităţi fizice de timp liber etc.)
Aptitudini motrice
(Dragnea 2006, pag. 8):
Fitness-ul (aptitudinile sau calităţile motrice) reprezintă un vector important al influenței educaţiei fizice. Fiind o condiţie fundamentală a sănătăţii, a dezvoltării forţei musculare, rezistenţei, mobilităţii, coordonării etc., el contribuie la ameliorarea calităţii vieţii;
(Dragnea 2006, pag.121):
Literatura de specialitate a domeniului prezintă numeroase puncte de vedere în legătură cu denumirea acestei componente a procesului instructiv-educativ. Astfel, vom întâlni termeni de „calităţi motrice“ (N.V. Zimkin, 1968; I. Şiclovan,1972; E. Firea, 1984; Gh. Mitra, A. Mogoş, 1980; A. Dragnea, 1993; Gh. Cârstea, 1993, 1999, 2000), calităţi fizice (V.M. Zaţiorski, 1975; A. Demeter, 1981), capacităţi motrice (R. Manno, 1992; V. Tudor, 1999) sau aptitudini motrice (literatura franceză).
Din tipologia diversă a calităţilor motrice, o vom prezenta doar pe cea unanim acceptată:
- calităţi motrice de bază: viteza, rezistenţa, forţa, capacităţile coordinative, supleţea;
-calităţi motrice specifice anumitor ramuri sportive, reprezentate prin combinaţii ale calităţilor motrice de bază. Vom păstra ca denumire a acestei componente a procesului instructiv-educativ sintagma de calităţi motrice, pentru a păstra terminologia promovată în majoritatea lucrărilor de metodica educaţiei fizice, precum şi în programele şcolare pentru educaţia fizică.
Calităţile motrice reprezintă „însuşiri ale organismului, concretizate în capacitatea de efectuare a acţiunilor de mişcare cu anumiţi indici de forţă, viteză, îndemânare şi rezistenţă“. (I. Şiclovan, 1972) Calităţile motrice au fost definite şi drept „calităţi ale mişcărilor“ (A. Dragnea, 1993) şi au fost abordate în contextul analizei capacităţii motrice a omului (A. Dragnea, A. Bota, 1999), ca una dintre componentele de bază ale acesteia.
(Cârstea 1999, pag. 23):
Calitățile motrice. Sunt însuşiri ale organismului uman, deci moştenite genetic la anumiţi indici şi care se pot dezvolta/educa în ontogeneză prin practica vieţii cotidiene sau – mai ales – prin procese speciale instructiv–educative. Sunt de două categorii: de bază şi specifice. Cele de bază, recunoscute de majoritatea specialiştilor autohtoni şi străini, sunt: viteza, îndemânarea, rezistenţa şi forţa (V.Î.R.F.), iar cele specifice rezultă din combinarea calităţilor de baza în funcţie de natura efortului din diferitele sporturi.
(Șerbănoiu S. 2004, pag. 19):
Dezvoltarea calităților motrice, sau a aptitudinilor motrice, cum denumesc tot mai mulți autori, se constituie într-un obiectiv principal al educației fizice și sportului.
Calitățile motrice pot fi definite drept caracteristici înăscute ale motricității individului, al căror nivel se dezvoltă pe parcursul vieții după o dinamică dependentă de mai mulți factori:
- fondul genetic al individului;
- caracteristicile procesului de creștere și dezvoltare biologică, la diferite categorii de vârstă, care asigură o disponibilitate inegală de-a lungul vieții pentru dezvoltarea calităților motrice;
- cadrul geografic și social în care se dezvoltă individul (familie, locație, gen de activitate desfășurat, tip de școlarizare, etc);
- implicarea într-un proces formativ organizat și specializat, de tip educație fizică sau activitate sportivă.
(Rața G. Didactica efs, 2008, pag.107):
Calitățile sau însușirile sunt proprietăți ce privesc activitatea neuromusculară, cunoscute de-a lungul timpului, sub denumirea de: calități fizice, calități motrice, calități biomotrice, aptitudini motrice și aptitudini psihomotrice. Prima noțiune folosită pentru a desemna însușirile mișcării organismului în activitatea sportivă a fost cea de calități fizice. Calitățile fizice au fost și mai sunt înțelese ca fiind ”proprietăți ale activității neuromusculare”. În această categorie sunt incluse: forța, viteza, rezistența, îndemânarea.
Dicționarul terminologic al educației fizice și sportului (1974) definește calitatea motrică ca fiind ”aptitudinea individului de a executa mișcări exprimate în indici de viteză, forță, rezistență, îndemânare, mobilitate”, iar Ardelean, T., ca fiind ”însușiri esențiale ale activității musculare exprimate prin intermediul actelor motrice, condiționate de structura și capacitățile funcționale ale diferitelor aparate și sisteme ale organismului uman, dar mediate și de procesele și capacitățile psihice”. Același autor împarte calitățile motrice în: de bază, ce cuprind: forța, viteza, rezistența și combinate ce cuprind: detenta, suplețea, îndemânarea.
Peter J. R. Thompson, Tudor Bompa (2001) și alți teoreticieni folosesc noțiunea de calități biomotrice pentru a defini: forța, rezistența, viteza, suplețea și coordonarea. Iar mai recent a apărut în literatura de specialitate noțiunea de aptitudine motrică și aptitudine psihomotrică. R. Mano (1992) consideră că aptitudinile motrice sunt: ”premisele motrice de tip endogen ce permit formarea abilităților motrice”, Cei mai mulți autori înțeleg prin aptitudinile psihomotrice, însușiri foarte importante ale organismului ce evidențiază capacitatea de efectuare a acțiunilor de mișcare cu anumiți indici de forță, viteză, rezistență și coordonare.
Gundlach. 1968 (citat de Mano în 1992 și de Rață G., și Rață B., în 2006), a propus următoarea clasificare a aptitudinilor motrice, larg acceptată în Europa (și chiar de specialiștii români): aptitudini condiționale și aptitudini coordinative.
Efortul fizic:
Dragnea 1999, Teoria activităților motrice, pag. 183):
Efortul reprezintă o conduită conativă de mobilizare, concentrare și accelerare a forțelor fizice și psihice, în cadrul unui sistem de autoreglaj conștient și aconștient în vederea depășirii unui obstacol, a învingerii unei rezistențe a mediului și a propriei persoane. (Paul Popescu - Neveanu, Dicționar de psihologie)
sau
Efortul este un întreg proces de învingere conștientă de către individ a solicitărilor mediului, pentru autodezvoltare morfofuncțională și psihică.
sau
În domeniul activităților motrice sportive și nu numai, efortul urmărește o ameliorare morfofuncțională și psihică cu scopul creșterii potențialului vital al organismului și a capacității de a răspunde eficient la stimulii externi.
(Dragnea 2006, pag. 49):
Trăsătura comună a tuturor acţiunilor unui individ indiferent de natura lor o reprezintă consumul energetic. Atunci când sursele energetice se diminuează atingând un anumit nivel, apare starea de oboseală.
Eforturile specifice educaţiei fizice şi sportului sunt cele mai importante consumatoare de energie deoarece implică o suprasolicitare (stress) somato-funcţională şi psihică a individului, Printr-o dozare şi dirijare adecvată a efortului se induce perfecţionarea organismului la nivele diferite.
(Șerbănoiu S., pag. 2004):
Trăsătura comună a tuturor acțiunilor unui individ o reprezintă consumul energetic, care atunci când atinge un anumit nivel determină starea de oboseală.
Acțiunile motrice specifice educației fizice implică o suprasolicitare (stress) somato-funcțională și psihică a individului, care printr-o dozare și dirijare adecvată induce perfecționarea organismului la nivele diferite.
În acest fel putem defini efortul sportiv, cel mai important consumator de energie al activității noastre.
(Cârstea 1999, pag. 92):
Orice act motric sau acţiune motrică se efectuează cu consum de energie nervoasă şi musculară. Atunci când consumul de energie este mare, faţă de posibilităţile organismului, apare fenomenul specific de ohoseală, care poate fi diminuat sau chiar înlăturat prin odihnă. Relaţia “efort–odihnă” este fundamentală şi în educaţia fizică, iar reglarea ei se numeşte “dozarea” efortului fizic.
Actul motric:
(Dragnea 2006, pag. 3):
Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. Acesta se prezintă de regulă ca act reflex, instinctual. De exemplu, o mişcare de „pompare“ a mingii în sol, în cazul driblingului sau retragerea bruscă a unui segment la atingerea unei suprafeţe fierbinţi.
(Cârstea 1999, pag. 24):
Actele motrice, care sunt fapte simple de comportare realizate în mod voluntar (de regulă!) pentru îndeplinirea unei acţiuni sau a unei activităţi motrice, termenul poate să indice şi actele reflexe, instinctuale şi automatizate; un act motric special este exerciţiul fizic (exemple de acte motrice: flexia antebrațului pe braț, strângerea pumnului, îndoirea trunchiului înainte etc.);
Acțiunea motrică:
(Dragnea 2006, pag. 3):
Acţiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu, mersul, alergarea, „serviciul“, driblingul, contraatacul, toate procedeele tehnice cunoscute etc.). Acţiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (posibilitatea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) şi caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repetă niciodată identic, ci există mici variaţii ale ei, la fiecare repetare).
(Cârstea 1999, pag. 24):
Acţiunile motrice, care sunt ansambluri de acte motrice astfel structurate încât realizează toturi unitare în scopul realizării unor sarcini imediate; deprinderile şi priceperile motrice, de exemplu, sunt acţiuni motrice reprezentative (aruncarea la poartă, dribling, pasarea mingii, rostogoliri înainte–înapoi, pasul alergător accelerat, pasul lansat în tempo moderat etc. – adică elementele și procedeele metodice din diferite discipline/ramuri sportive: atletism, fotbal, handbal, gimnastică etc.
Activitatea motrică:
(Dragnea 2006, pag. 3):
Activitatea motrică reprezintă ansamblul de acţiuni motrice, articulate sistemic, pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă atingerea unui scop. Elementele componente ale unei activităţi sunt acţiunile sau procesele comportamentale. Structura unei activităţi vizează stabilirea diferenţiată a rolului acţiunilor componente, în aşa fel încât prin conjugarea acestora, să se realizeze funcţia finală (cerința funcţională sau necesitate).
Activitatea motrică este structurată în funcţie de obiective, scopuri sau finalităţi acceptate social şi desfăşurată după reguli şi forme de organizare ce îi asigură eficienta.
Acţiunile componente ale activităţii au funcţie instrumentală, sunt extrem de mobile şi variază aproape nelimitat în funcţie de particularităţile individului şi de condiţiile în care se desfăşoară activitatea.
Activitatea motrică este unitară, conştientă, bazată pe anticipare şi susţinută de o motivaţie consistentă. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care în cele mai dese situaţii poartă „marca“ personalităţii individului.
(Cârstea 1999, pag. 24):
Activităţile motrice, care sunt ansambluri de acţiuni motrice încadrate într–un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului uman şi de perfecţionare a dinamicii acestuia, în concordanţă cu obiective bine precizate; activităţile motrice fundamentale din domeniu sunt: educaţia fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională şi activitatea recuperatorie (prin mişcare).
Motricitatea (mișcarea omului):
(Dragnea 2006, pag. 3):
Conceptul de motricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mişcare în general, mişcare biologică, în special. Provenit din latinescul „movere“, mişcarea desemnează o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe.
Mişcarea poate fi privită ca act, proces şi rezultat.
Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o însuşire a ființei umane înnăscută şi dobândită de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări.
Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice activităţilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin contracţia muşchilor scheletici.
În sinteză, motricitatea reprezintă ansamblul de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţă de un reper, prin contracţii musculare fazice sau dinamice ori îşi menţin o anumită postură prin contracţii tonice.
(Cârstea 1999, pag. 24):
Mișcarea omului. Se mai numeşte şi “motricitatea omului”, adică capacitatea sa de a efectua mişcări care implică un predominant efort fizic. Această noţiune fundamentală se referă la totalitatea mişcărilor efectuate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural sau social în care există, inclusiv prin practicarea unor sporturi. Trebuie să precizăm că este vorba numai de acele mişcări care se realizează cu ajutorul muşchilor scheletici şi nu de cele realizate cu ajutorul mijloacelor mecanice. Mişcarea omului este de diferite tipuri (ciclică, aciclică, voluntară, involuntară, activă, pasivă, uniformă, neuniformă etc.) şi are caracteristici spaţiale, temporale, energetice etc.
Disciplina sportivă:
(Cârstea 1993, pag. 18):
Este ansamblul ramurilor și probelor sportive cu structură, gen de efort, condiții, mod de reglementare și de evaluare asemănătoare (atletism, gimnastică, jocuri sportive, sporturi de iarnă etc.)
Ramura sportivă:
(Cârstea 1993, pag. 19):
Este un sistem de exerciții fizice care s-au statornicit în timp și se realizează în concurs (competiție) după reguli precise și în condiții specifice (alergări, aruncări, sărituri, gimnastică acrobatică, gimnastică sportivă, fotbal, handbal etc.)
Proba sportivă:
(Cârstea 1993, pag. 19):
Este un exercițiu fizic complex care face parte dintr-o ramură sportivă. Are o structură proprie, se efectuează în condiții specifice competiționale, este evaluată după un cod anumit și permite o participare diferențiată și specializarea sportivilor (alergarea de viteză, alergarea de rezistență, săritura în lungime, săritura în înălțime, etc., paralele, sol, cal, sărituri, inele etc.).
Psihomotricitatea:
(Dragnea 2006, pag. 4):
Activitatea motrică nu poate fi desprinsă de procesele psihice şi viaţa psihică. Psihomotricitatea reprezintă tocmai această structură cu funcţie ce exprimă relaţiile complexe interdeterminative.
Abordarea problemelor psihomotricităţii cere înţelegerea fiinţei umane în unitatea fizic-motric şi spiritual. Motricul şi psihicul se condiţionează reciproc, discutarea aspectului motric în afara determinantelor psihice reduce actele motrice la automatism, face imposibilă descifrarea semnificaţiei acestor acte, semnificaţie din care decurge, în fond, specificul lor uman. Totodată, eludarea motricităţii din factorii determinativi ai construcţiei psihice blochează explicarea unor fenomene şi mecanisme psihice fundamentale cum sunt, printre altele, structurile operatorii ale gândirii (subliniate de J. Piaget, pentru care primul stadiu în dezvoltarea inteligenţei este cel senzorio-motor).
Termenul de psihomotricitate (fr: psychomotricite; engl: psychomotor domain) desemnează ansamblul comportamentelor motrice, considerate în funcţie de legătura lor cu psihismul. R. Lafon (1963) defineşte psihomotricitatea ca rezultatul integrării funcţiilor motrice şi psihice, sub efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu propriul corp.
Funcţia psihomotrică operează la nivelul strucuturilor motrice ce compun activitatea, prin: schemă corporală, lateralitate, ideomotricitate etc. Funcţia psihică şi cea motrică reprezintă elemente fundamentale ale adaptării. Ambele, rudimentare la naştere, evoluează în timpul copilăriei şi se dezvoltă la început în directă şi strânsă legătură, apoi parcurgând integrări din ce în ce mai ierarhizate şi diferenţiate în sectoare perfecţionate.
Componentele funcţiei psihomotrice. V. Horghidan (1998) identifică următoarele elemente ale psihomotricităţii: schema corporală; lateralitatea; ideomotricitatea (ca sinteză dinamică a schemei corporale şi a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică); inteligenţa motrică.
Conceptul de lateralitate. Lafon consideră lateralitatea ca fiind inegalitatea funcţională a părţii (jumătăţii) drepte sau stângi a corpului. U. Şchiopu (1997) defineşte lateralitatea ca fiind predominanţa funcţională a unei părţi a corpului asupra alteia, mai ales a mâinii, rezultând din utilizarea preferenţială a acesteia. Aşa cum, de regulă, domină mâna dreaptă, tot aşa, domină, sub anumite raporturi, unul dintre ochi, una dintre urechi, fenomenul implicând predominarea unor mecanisme din emisfera cerebrală corespunzătoare. Majoritatea fiinţelor umane, indiferent de cultură şi rasă, folosesc de preferinţă mâna dreaptă, atunci când efectuează activităţi unimanuale şi sunt mai îndemânatici cu dreapta decât cu stânga. Se pare că prevalenţa manuală este semnul cel mai evident al unei asimetrii funcţionale. Datele prezentate în literatura de specialitate menţionează că 90% din oameni sunt mai îndemânatici cu dreapta decât cu stânga, iar specializarea emisferei stângi pentru funcţiile verbale se observă într-o proporţie de acelaşi ordin de mărime. La stângaci, aproximativ 70% au reprezentarea limbajului în emisfera stângă, 15% au o reprezentare a limbajului în emisfera dreaptă şi restul de 15% au o reprezentare bilaterală a limbajului.
Conceptul de schemă corporală. Pentru desemnarea conceptului de schemă corporală (termen ce reflectă o realitate deosebit de complexă), în literatura de specialitate s-au folosit o serie de termeni sinonimi, cum ar fi: imaginea corpului, reprezentarea corpului propriu, schemă posturală (Head), imaginea de sine însuşi (Lhermitte) etc, şi au fost emise o serie de definiţii. Schilder defineşte schema corporală ca fiind o sinteză psihică între conştiinţa corporalităţii şi experienţa subiectivă a corpului. A. Porot (1960) consideră schema corporală ca fiind imaginea pe care o are fiecare despre corpul său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau dinamică sau în raporturile părţilor corpului între ele şi, mai ales, în raporturile acestuia cu spaţiul şi mediul înconjurător. U. Şchiopu (1997) o defineşte drept reprezentarea pe care o are fiecare individ asupra propriului său corp şi care serveşte ca reper spaţial în mişcările cele mai simple şi în imaginea de sine. Este un model permanent, vizual, postural, spaţial, infraconştient, ce constituie şi un punct de reper în spaţiu. H. Wallon (1975) o consideră un element de bază în formarea personalităţii copilului. Schema corporală în concepţia acestui autor este reprezentarea mai mult sau mai puţin globală, mai mult sau mai puţin ştiinţifică şi diferenţiată pe care copilul o are despre propriul său corp. Astfel, se poate considera că schema corporală este reprezentarea pe care fiecare o are despre corpul său, prin care se diferenţiază de alţii, păstrând sentimentul permanent de a fi el însuşi. Procesul complex de elaborare a schemei corporale are la bază sinteza reflectărilor segmentelor propriului corp şi se realizează progresiv în timp, prin mecanisme plurisenzoriale, pe baza asocierii repetate a informaţiilor primite prin senzaţii exteroceptive şi proprioceptive şi a experienţei subiective a fiecărui individ. C. Arseni, L. Dănăilă, M. Golu consideră că esenţial pentru constituirea schemei corporale a manifestării conştiinţei de sine în organizarea şi reglarea comportamentului este faptul că reprezentarea pe scoarţa cerebrală a fiecărui segment al corpului, sub aspectul sensibilităţii kinestezice, se face proporţional nu cu mărimea reală, ci cu valoarea funcţională. Integrarea experienţei cognitiv-senzoriale privind caracteristicile eu-lui fizic se asociază permanent cu elemente din ce în ce mai complexe, de ordin cognitiv-logic, motivaţional, afectiv, atitudinal, schema corporală devenind una din coordonatele fundamentale de definiţie ale sistemului personalităţii. Le Boulch include în schema corporală: percepţia şi controlul corpului propriu (interiorizarea senzaţiilor despre anumite părţi ale corpului şi despre corp în ansmablul său); echilibrul postural; lateralitatea bine afirmată; independenţa diferitelor segmente în raport cu trunchiul şi a unora faţă de celelalte şi stăpânirea impulsurilor şi inhibiţiilor asociate în cele precedente şi stăpânirea respiraţiei.
Conceptul de ideomotricitate. Problematica ideomotricităţii se referă la importanţa pe care reprezentările mişcării sau reprezentările ideomotorii o au în realizarea actelor motrice şi, în acelaşi timp, la rolul avut de motricitate în formarea imaginilor mentale. Reprezentările ideomotorii sunt un anumit tip de reprezentări ale mişcărilor pentru care există experienţă motrică anterioară, rezultate din şi prin experienţa de mișcare a propriului corp şi a segmentelor sale. Principalele caracteristici ale reprezentărilor ideomotorii sunt:
- se îmbunătăţesc şi se precizează pe baza mişcărilor, sursa lor fiind reprezentată de mişcările corpului şi ale segmentelor lui;
- în momentul activării lor sunt însoţite de acte ideomotorii (acestea reprezintă micro-acte declanşate spontan, în momentul activării reprezentării date).
Teoria ideomotricităţii reprezintă baza înţelegerii rolului mişcărilor în perfecţionarea imaginii mentale şi a rolului imaginii mentale în programarea, desfăşurarea şi controlul realizării actelor motrice. Relaţia reciprocă între imagine şi acţiune produce modificări la ambele nivele. La nivelul imaginii, modificările vizează atât structura componentelor cât şi raportul dintre componente privind funcţia de reglare a mişcărilor: dacă în fazele de început, componentele exteroceptive au rol preponderent în reglare, în fazele de învăţare, perfecţionare, măiestrie a actelor motrice, componentele proprioceptive, kinestezice, îndeplinesc funcţia cea mai importantă. La nivelul actului, etapa iniţială constă într-o acţiune imprecisă, neeficientă, etapa finală constând într-o execuţie precisă, coordonată, realizată cu uşurinţă, cu efort minim, cu participare conştientă episodică şi/sau minimă.
Ideomotricitatea, în ansamblul ei, constituie fundamentul antrenamentului mental, utilizat pentru învăţarea actelor motrice sau pentru menţinerea structurilor motrice în condiţii de indisponibilitate pentru mişcare, cât şi al antrenamentului de relaxare. Prin comandă verbală (datorită funcţiei simbolice a cuvântului), sunt declanşate imagini - reprezentări ideomotorii care antrenează la rândul lor, acte ideomotorii.
Conceptul de inteligență motrică. Inteligenţa motrică exprimă rezultatul interdependenţei între motricitate şi raţionament. Acest tip de inteligenţă operează de regulă la nivel senzori-motor şi implică adaptarea la datele concrete ale unei situaţii, pe baza sesizării raporturilor spaţio-temporale şi a posibilităţii de a le reorganiza într-o manieră eficientă înţelegând actele motrice ca răspunsuri raţional adaptate cerinţelor, se poate afirma că învăţarea motrică în educaţie fizică şi sport trebuie să asigure o suplă adaptare, prin anticiparea condiţiilor ambientale şi integrarea lor într-un tot unitar.
V. Horghidan (2000) descrie principalele atribute ale inteligenţei motrice:
- intuiţie şi operativitate în alegerea programului motor adecvat situaţiei;
- rapiditatea comparării alternativelor;
- capacitate de a prelucra în timp scurt o cantitate mare de informaţii senzoriale;
- capacitatea de înţelegere a sarcinii motrice;
- uşurinţa transferului;
- creativitate motrică;
- capacitate de anticipare.
Toate aceste caracteristici ilustrează, în consecinţă, posibilitatea de organizare cognitivă ce se exprimă şi funcţionează prin finalizări în planul comportamentului motor.
Educaţia fizică şi antrenamentul sportiv presupun un ansamblu dirijat de stimuli, în care prezenţa situaţiilor problematice creează premisele dezvoltării inteligenţei motrice.
Cultura fizică:
(Cârstea 1999, pag. 19):
Este o componentă deosebit de importantă şi interesantă a culturii universale. Cultura universală sintetizează toate valorile materiale şi spirituale puse în slujba dezvoltării personalităţii umane. Cultura fizică sintetizează toate valorile (legităţi, categorii, instituţii, bunuri materiale şi informaţionale etc.) menite a fructifica exerciţiile fizice în scopul perfecţionării potenţialelor biologic, spiritual şi motric ale omului.
Sfera culturii fizice, care poate fi considerată un fel de “depozit” pentru valorile din domeniu, este deosebit de largă. În această sferă, după opinia majorităţii specialiştilor, intră următoarele principale categorii de valori:
─ valori create în scopul organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice, de-a lungul istoriei sociale, valori concretizate în următoarele: discipline ştiinţifice în domeniu, regulamente competiţionale îmbunătăţite permanent, performanţe (unele în postura de recorduri), măiestria tehnică şi tactică etc.;
─ valori create în dezvoltarea filogenetică a omului, concretizate în următoarele: armonioasa dezvoltare fizică a acestuia, idealul despre dezvoltarea armonioasă corporală (reflectat şi în unele opere clasice, cum este – de exemplu – Discobolul lui Miron) etc.;
─ valori create în procesul direct de practicare a exerciţiilor fizice, care sunt de natură materială sau create prin spectacolul sportiv;
─ valori de ordin spiritual, gânduri şi reflecţii scrise despre practicarea exerciţiilor fizice, despre unele proiecte de baze, materiale sau instalaţii sportive etc.
Dezvoltarea fizică:
(Cârstea 1999, pag. 19):
În lucrarea “Terminologia educaţiei fizice şi sportului” se face precizarea că prin dezvoltarea fizică se înţelege “rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfologici (somatici) şi funcţionali calitativi şi proporţionali, cât mai apropiaţi de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite vârste”. Dezvoltarea fizică presupune, deci, două categorii de indici: somatici/morfologici (care se văd, se observă cu “ochiul liber” sau se obţin prin măsurare: înălţimea corporală, greutatea corporală, perimetrele şi diametrele la anumite niveluri, lungimea segmentelor corpului etc.) şi funcţionali/fiziologici (care nu se văd cu “ochiul liber”, dar care constituie “motorul” organismului: frecvenţa cardiacă, frecvenţa respiratorie, capacitatea vitală, tensiunea arterială, timolul etc.).
Cunoaşterea acestor indici de către studenţii facultăţilor de profil se realizează profund (modalităţi de înregistrare, semnificaţie şi implicaţii etc.) la unele discipline medicale. Nivelul dezvoltării fizice umane este multifactorial determinat. Acest nivel este un rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu (natural, ambiental şi social). Practicarea exerciţiilor fizice, special concepută, reprezintă un factor social cu rol deosebit şi pe planul dezvoltării fizice, dacă se realizează pe baze ştiinţifice. În antrenamentul sportiv, de foarte multe ori se acţionează în detrimentul unor indici de dezvoltare fizică şi cu scopul imediat de obţinere doar a performanţelor maxime). Organismul uman se dezvoltă, creşte – până la o anumită vârstă – odată cu derularea ontogenezei. Această creştere poate fi influenţată, în sens de accelerare şi mai ales de armonizare, prin practicarea specială a exerciţiilor practice.
De aceea, pentru a viza finalitatea urmărită se foloseşte frecvent expresia “Dezvoltare Fizică Armonioasă”, adică codificat D.F.A.
Pentru realizarea unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase – în educaţia fizică – se urmăresc următoarele obiective principale:
─ armonie între cele două categorii de indici: somatici/morfologici şi funcţionali/fiziologici;
─ armonie/proporţionalitate în interiorul fiecărei categorii de indici;
─ menţinerea unui tonus muscular optim (sau “îmbunătăţirea troficităţii şi tonicităţii musculare”);
─ obţinerea şi menţinerea unei atitudini corporale, globale şi segmentare, corecte, atât în actele motrice statice, cât şi în cele dinamice;
─ prevenirea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
─ corectarea tuturor atitudinilor fizice deficiente şi a unor deficienţe fizice (de grad uşor şi mediu);
─ educarea marilor funcţii ale organismului şi, în mod special, a funcţiei respiratorii (sau “educarea actului respirator voluntar”).
Educaţia fizică – mai ales – acţionează asupra dezvoltării fizice a oamenilor în sensurile profilactic, preventiv şi terapeutic, în lecţia de educaţie fizică, mai ales şcolară, se influenţează dezvoltarea fizică a organismului subiecţilor aproape în toate verigile, mai ales indirect.
În mod special, deci pentru acţionare pe cale directă, a fost creată veriga a III–a din lecţie. Dar, exerciţii speciale de dezvoltare fizică, pe grupaje de câte două-trei, se pot face – recomandându–se acest mod de lucru – şi pe parcursul altor verigi din lecţie, inclusiv în cea de “revenire a organismului după efort”
Performanță motrică:
(Dragnea 2006, pag. 7):
Performanţa este o noţiune mai largă, relativ abstractă, cu valoare neutră, care desemnează toate acţiunile şi rezultatele acestor acţiuni ce contribuie la supravieţuirea individului sau a colectivităţii. Noţiunea de „performanţă“ este, de multe ori, sinonimă cu „reuşita“, în condiţiile în care aceasta nu vine în contradicţie cu prevederile regulamentare şi cu cele ale moralei (Hackhausen, citat de S. Wolfgang, 1991).
Generalizând acest aspect, se poate vorbi de performanţă numai atunci când reuşita se află într-un raport corespunzător cu capacităţile individului. O reuşită obţinută întâmplător, prin manipulare sau datorită unui adversar mai slab, nu poate fi considerată performanţă, componenta etică a acestei noţiuni fiind obligatorie în sport.
Performanţa motrică desemnează rezultatul efectuării unui anumit act motric (acţiuni motrice) ce poate fi evaluat după anumite criterii, norme stabilite. Performanţa motrică este deci expresia capacităţii motrice la un moment dat, nefiind egală cu ea însuşi. Aceasta nu desemnează neapărat un rezultat de excepţie, şi cum se interpretează deseori.
Performanţa sportivă:
(Dragnea 2006, pag. 7):
Este un rezultat valoros, individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute, după sistemul locurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Performanţa sportivă nu poate fi privită numai ca rezultat, de multe ori exprimat printr-o cifră, deoarece ar însemna să o golim de conţinutul său deosebit de bogată în cadrul procesului de pregătire pe termen lung, conştiinţa individului este deplin angajată la un nivel de acuitate ridicat, la graniţa posibilităţilor, performanţa sportivă fiind multiplu determinată şi condiţionată. în acest context, performanţa sportivă este nemijlocit legată de capacitatea de performanţă şi se constituie ca o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unor competiţii oficiale, ca rezultat al unei capacităţi multiplu determinate şi apreciate pe baza unor criterii sau baremuri riguros stabilite.
Capacitatea de performanță
(Dragnea 2006, pag. 7):
Se defineşte ca rezultat al interacţiunii operaţionale a unor sisteme bio-psiho-educogene concretizată în valori recunoscute şi clasificate pe baza unor criterii elaborate social-istoric.
Competiția:
(Dragnea 2006, pag. 8):
(în sens larg) Reprezintă o activitate şi o sinteză a diferitelor forme de organizare specifice unei activităţi, care scoate în evidenţă, pe baza unor reguli, rezultatele obţinute şi ierarhizarea acestora.
Competiţia sportivă:
(Dragnea 2006, pag. 8):
Este o formă de organizare a întrecerii între sportivii de diferite categorii, ce are ca obiectiv principal compararea performanţelor (rezultatelor) conform unor reguli precise şi unor normative stabilite anterior
Didactica educației fizice și sportului
(Didactica efs, Rață Gloria, 2008, pag. 15):
Didactica educației fizice și sportului constituie teoria de bază a instruirii și educării în educație fizică și sport sau teoria de fundamentare a instruirii și educației în activitățile corporale. Prin intermediul ei este structurată și direcționată activitatea cadrului didactic de specialitate și a elevului/sportivului, ca activitate realizată de comun acord în procesul predării, învățării și evaluării.
În Enciclopedia educației fizice și sportului din România, 2002, volumul IV, pagina 143, ”Didactica educației fizice și sportului”, este explicată ca fiind ”disciplina pedagogică care studiază legile specifice instruirii și educației în domeniul educației fizice și sportului (principii, metode, sistem de evaluare, conținut, organizare etc.)”
Metodica educației fizice și sportului
În Enciclopedia educației fizice și sportului din România, 2002, volumul IV, pagina 245, ”Metodica educației fizice și sportului” este prezentată ca fiind ”didactica aplicată la educație fizică și sport, care are ca obiect studierea conținutului, metodelor de organizare și proiectare, de programare și de evaluare a educației fizice și sportului, pe de altă parte adaptate diferențiat pe: sexe, vârstă, nivel de pregătire, profil profesional, condiții etc., în funcție de obiectivele stabilite prin planuri și programe de învățământ. Este un proces continuu de corectare, de perfecționare, în vederea măririi eficienței proceselor pedagogice realizate în aceste domenii”. Se observă din cele două definiții sublinierea caracterului aplicativ dirijat prin principiile și metodele de instruire, bazat pe conținuturi, modalități de evaluare, și forme de organizare.
(Cârstea 2000, pag. 15):
Metodica educației fizice și sportului s-a constituit aproape simultan cu teoria aceluiași domeniu, deși - în fond - o urmează. Metodica este o teorie a practicii eficiente sau o teorie activă cu finalități practice. Indiferent cum a fost denumită: ”Metodica educației fizice”, ”Teoria instruirii”, ”Didactica specială”, ”Teoria predării exercițiilor fizice”, etc., vizează cu prioritate realizarea în mod eficient a obiectivelor-instructiv educative, specifice procesului de practicare sistematică și științifică a exercițiilor fizice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu